#01 Dovada? Nu, predicţia!

de V. Umbreanu

Ploaia s-a pornit de dimineaţă.

Norii, în falduri paralele, cu dungi întunecate şi cenuşii, eliberau porţiile de apă, când mai violente, când mai liniştite.

Palele de vânt îndoiau sălciile şi stuful de pe mal.

Ajuns chiar în faţa gurii de vărsare a Arieşului, pe prundişul inundat, lansam momeala cât mai departe, ca apoi, ajutat de curentul apei, să trag pluta la ape mai mici.

Mureşul nu era nici tulbure, nici limpede.

Mai mare ca de obicei din cauza ploilor din munţi, acum era staţionar.

Intrat în apă cu cizmele de cauciuc negru, am simţit apa rece cum pătrunde în cea dreaptă.

Ca ars, am ieşit repede, printre plantele inundate, pe ţărm

Las undiţa jos şi mă aplec să văd pricina.

Da!

Spărtura pe care o lipisem seara cu SUPER BONDER era iarăşi vizibilă.

Şoseta udă clipocea la fiecare călcătură.

Ce să fac?

Va trebui să rabd până diseară!

Ridic băţul şi reintru în apă.

Arunc din nou şi aştept să se stabilizeze pluta.

Privesc peste râu şi văd pescarii pe celălalt mal, ca nişte manechine, sub pelerinele de ploaie.

Brusc, o lovitură în vârful undiţei mă face atent.

Eliberez firul, care este tras către larg.

Pluta nu se mai vede.

Reacţionez prompt şi simt zbaterea cleanului din cârlig.

Ajung pe ţărm şi iată-l balansându-se violent!

Broscuţa, ridicată pe fir, arată ca o zdreanţă.

Apoi, redus la nemişcare, printr-o lovitură precisă pe partea dorsală a craniului, ajunge în sacoşa de pe umăr.

Cârligul, cu momeala proaspătă, zboară spre larg şi aşteptarea reîncepe.

Colegii de breaslă se foiesc dincolo.

Doi pescăruşi argintii trec în susul apei, ţipând, atenţi la suprafaţa râului.

O coţofană, în răchitele de pe păşunea verde, avertizează într-una.

Minutele trec.

Mă deplasez încet în aval.

Ploaia şi vântul nu contenesc.

Clenii mi-au îngreunat sacoşa.

Simt mereu diferenţa de temperatură de la tălpi.

Îmi fac loc printre sălcii şi papură, pe cărarea lunecoasă.

Aici, în dreptul insulei, râul mai adânc mă face mai atent.

Nu risc o baie de toamnă pe-o asemenea vreme.

Zgomotul surd al cataractei apropiate domină monoton peisajul.

De-un timp, pluta rămâne nemişcată.

Nici un clean nu se zbate la şold.

Văd barca, de dincolo de repeziş, cum trece de la un ţărm la altul.

Ploaia măruntă, cernută din norii coborâţi până la creştetul dealului, mă duce cu gândul la cei din camerele călduroase, care citesc sau privesc la televizor.

Acalmia se potriveşte cu foamea care, de-un timp, şi-a tot acutizat semnalele.

Aşa că, undiţa ajunge să stea rezemată între tulpinile de papură şi sacoşă, în iarba udă.

Recuperez din urmă raniţa şi răcitorul, apoi deschid umbrela şi-mi pregătesc amiaza.

Pâine, brânză şi gogoşari.

Pelerina verde îmi îngreunează mişcările.

Totuşi, sunt atent şi la plută.

Se aud zgomotele balastierei, active zi şi noapte.

O gură de apă minerală îmi încheie festinul grăbit.

Înham bagajele, ridic undiţa, recuperez firul şi urc ţărmul, până ajung la drumul ce duce la barcă.

Privesc apele prăvălite peste pragul argilos şi observ diferenţa de culoare dintre apele celor două râuri.

Ale Mureşului, relative limpezi, pe când celelalte, gălbui-roşiatice, cu crengi şi gunoaie, tot mai numeroase parcă.

O slabă îngrijorare mi se strecoară în atenţie.

Totuşi, mă hotărăsc să mai încerc pe acest mal şi mai jos de barcă.

Zis şi făcut.

Ce inspirat am fost!

În cele două ore care s-au scurs, din repeziş şi de sub tufişuri, clenii mi-au îngreunat şi mai mult sacoşa, aşa că i-am transferat în răcitor, peste calupurile de gheaţă.

Mulţumit şi optimist în continuare, căutam noi şi noi locuri, deşi lumina scădea tot mai mult.

Să se însereze deja?

Doar o pauză pe care mi-au oferit-o clenii mi-a îndreptat privirea spre celălalt ţărm.

Stupoare!

Apele învolburate, tot mai tulburi, în contrast cu cele ale Mureşului, duceau o mulţime de crengi, tulei şi sticle de plastic.

Ba chiar copaci întregi!

Gata, trebuie să părăsesc malul acesta.

Cu regret, pentru rezultatele de până acum, dar îngrijorat de posibilele urmări.

Iată-mă în drum spre barcă.

Cizmele stropesc apa din bălţi.

Vântul a mai slăbit din intensitate dar ploaia tot cade.

Trag de sârma barcagiului.

Din colibă nu iese nimeni.

Repet semnalul de câteva ori, până observ o siluetă îmbrobodită, care se strecoară prin uşa improvizată şi coboară spre barcă.

Zăngănitul lanţului nu se aude din cauza urletului apei din amonte.

Doar scrâşnetele pietrişului şi metalele balastierei îl înving.

Iată, se apropie barca de-a lungul cablului de oţel.

Femeia, cu faţa colţuroasă şi părul zburlit, mă priveşte cu atenţie, în timp ce opreşte vehiculul, ca să urc.

- Na, nu trage peştele, moşule?

Cuvintele spuse îi deschid gura şi-i arată dantura împuţinată.

Obrajii poartă, cu nepăsare, câteva vânătăi.

Mâinile murdare manevrează bărbăteşte mecanismele.

- Ba da, am prins vreo 2 kilograme de

cleni!

Răspunsul meu n-a făcut-o să constat că

l-a auzit.

Barca lunecă pe valuri tot mai tulburi, cu cât ne apropiem de celălalt mal.

Insuliţele inundate strecoară gunoaiele printre ierburi.

Doar la ţărm, între doi curenţi, s-au strâns şi tremură, înghesuite, sute de sticle, de toate formele şi culorile.

Trasă la ţărm, barca balansează uşor, ţinută în frâul metalic.

Cocoţată pe banchetă, întinde palma în care depun moneda de 5000 lei.

Nici când am zis “la revedere!” nu mi-a răspuns, ne-cum să zică “mulţumesc!”!

Urc poteca ţărmului înalt şi trec pe lângă coliba din care iese un fum alburiu, în înserarea timpurie.

Ploaia continuă să cadă din norii vineţi.

Vântul s-a oprit.

Balastiera rămâne în urmă şi mă apropii de mica clădire a staţiei de cale ferată.

Liniştit acum, în privinţa unei eventuale creşteri bruşte a debitului, reîncep pescuitul.

Surpriză!

Surpriză plăcută şi aici!

Deşi apa este aproape mocirloasă, ducând toate gunoaiele posibile, clenii trag la momeală.

Pluta, oriunde se opreşte, nu stă mult şi se îndepărtează în viteză!

Clean după clean, se adună în sacoşa de pe umăr, iar de aici, în răcitorul portativ.

Aşa ajung dincolo de a doua cataractă, în pragul înserării.

Rândunelele săgetază spaţiul şi îşi ciripesc cântecul discret.

Valurile duc în viteză obiectele poştei naturii şi civilizaţiei.

Un trunchi de salcie gros balansează majestuos pe valuri.

Un gând ţâşneşte din căldarea subconştientului şi iradiază la suprafaţă, ca nişte cuvinte nerostite.

“- Dacă există dumnezeu, vreau să văd cum aşează o rândunică pe un asemenea trunchi!”

În înserarea galopantă, doar ploaie din nori întunecaţi şi valuri mâloase.

Cu alte şi alte obiecte.

Deodată, nu departe, un alt trunchi de salcie, ca o luntre primitivă, săltând pe valuri şi rotindu-se încet.

Privirea fixează imediat, pe unul din capetele ridicate, o mogâldeaţă de pasăre care, păşind sigură de sine, coboară până la mijloc!

Ajunsă mai departe, brâul de sălcii ascunde pe veci, scena uluitoare!

Abia acum, uitând total de undiţă, analizez întâmplarea.

Întâmplarea?

Trunchiuri se tot perindă.

Dar numai ACELA a fost cu o pasăre.

N-a fost rândunică.

Poate a fost codobatură.

Sau ţoi.

Sau scorţar.

Dar de ce tocmai atunci?

Continuă pescuitul, chiar pe întuneric.

Mai prind cleni, unul chiar de vreo jumătate de kilogram, dar atenţia îmi este bruiată de o transă, în care, analiza caută explicaţii.

Dovada?

Nu, predicţia!

2002