#20 Drum bun!
de V. Umbreanu
Din nou la Gligoreşti.
Neavând cu cine să mai merg la pescuit, cel mai comod mijloc rămâne trenul.
Dar şi acesta, cu probleme.
Când întârzie cel dinspre Cluj şi pierd legătura din Răboieni, trebuie să aleg o variantă de rezervă.
Şi nu-mi convine.
Nu-mi convine pentru că sunt perseverent, unde planific, acolo merg.
Ca şi cum merg la o întâlnire programată.
Unde mă aşteaptă peştii.
Peştii aceia!
În ultimul timp, personalul (Regio!) nu mai întârzie, iar dacă întârzie, cel din Războieni aşteaptă.
Bun, dar din acest an, a apărut altă anomalie.
Calculatorul din Câmpia Turzii este setat defect: nu eliberează bilet pentru Gligoreşti la trenul de dimineaţă.
De ce?
Pentru că trenul nu opreşte acolo!
Aceasta este părerea calculatorului, după o setare greşită a operatorului din capitală!
Atunci?
Atunci, primesc bilet doar până la Războieni, de unde iau bilet până la Gligoreşti, ori iau bilet din Câmpia Turzii până la staţia următoare, Cheţani!
O altă variantă, dau 2 lei conductorului.
La aceste aspecte meditez acum, în trenul cu pricina.
În „Săgeata Albastră”.
Dimineaţa răcoroasă, cu ceaţă de toamnă.
Privesc pe fereastră.
Ogoare şi case, perindate de viteza trenului.
Sunt familiare toate, după zeci de ani de tranzit.
Mă pregătesc să cobor, înainte de trecerea podului de peste Arieş.
Privirea îmi confirmă iarăşi apele tulburi, din cauza balastierelor.
Pescuitul, iarăşi deranjat.
Nu mai pot savura pescuitul în apele limpezi, indiferent de vreme.
Şi peştii sunt deranjaţi.
Trecem pe lângă balastieră şi viteza încetineşte.
Sunt la uşă, în aşteptarea opririi şi a semnalului luminos.
Cobor din ultimul vagon şi o pornesc spre Arieş.
Privesc în urmă şi, ca întotdeauna, din tren am coborât doar eu.
Ceaţa se rarefiază.
În spate, de peste deal, apare soarele.
Aşa mă îndrept către râu, să-mi încep ziua de pescuit.
De dincolo de puntea legănătoare.
Părea o zi obişnuită.
Răcoarea, înlocuită de căldura de vară, deşi suntem la echinocţiu.
Ceaţa, disipată.
Roua pe ierburi, cizmele ude.
Vitele din ciurdă, acolo înspre pod.
Atent la pluta de tuleu, trec dintr-un loc în altul.
Minutele se fac ore.
Pulovărul, ajuns în raniţă, mă bucur de ziua binefăcătoare.
Doar peştii nu ajung la momeală.
Apa tulbure îi deranjează.
Broscuţa din cârlig, o încearcă doar clenii mici sau somoteii, care profită, ciupindu-i organele.
Ce să mai zic în cazul ficatului, care dispare fără să-mi semnalizeze pluta!
Îmi dau seama, va fi iarăşi o zi de antrenament.
Pentru răbdare şi pentru mişcare.
Orele se scurg şi eu mă deplasez în aval, trecând şi de punte, până dincolo de stâlpii cu înaltă tensiune.
Mai la vale, vitele satului fac un popas, rumegând sau răcorindu-se în repeziş.
Cu raniţa în spate şi cu undiţa în mâna dreaptă, părăsesc zona ţărmului înalt, pentru a ajunge lângă insule, dincolo de turma cu vite bălţate.
Atunci, o voce de pe drumul circulat de bascule, care transportă în ritm continuu pietrişul excavat pentru balastiere, mă opreşte în loc.
Acolo, o prezenţă feminină, oprită locului, vorbeşte gesticulând.
Să fie o rudenie a paznicului de la vite?
Cum cunosc, cel puţin din vedere, personajele locului, nu ar fi.
Este prea scundă.
Şi prea îngrijit îmbrăcată.
- Nu aud, nu ştiu despre ce este vorba!
Explicaţia mea o face să repete ceva.
- Tot nu înţeleg!
Echipat ca la „război”, mă îndrept către noua ţintă, repetându-i că nu aud ceea ce spune.
Iată-mă tot mai aproape, după ce parcurg cei aproximativ 25 de metri.
Ajuns lângă ea, persoana mi se arată în lumina surprizei.
O fetiţă.
Sau o tânără, de 12-14 ani.
Scundă.
Mai scundă decât femeile păzitoare, ocazional, a vitelor de pe păşune.
Îmbrăcată simplu dar sobru.
Chiar elegant!
Fustă şi bluză, închise la culoare, ceva cu picăţele.
Ciorapi şi încălţăminte.
Părul scurt, îngrijit.
Privirea calmă, inteligentă, dar mai matură decât vârsta bănuită.
Portretul, realizat fulgerător.
- Acum aud, ce doriţi să-mi spuneţi?
- Cum pot ajunge la Luna?
Uluit, dar fără să se vadă în exterior, aşa cum este bine să procedăm în zilele noastre, îi răspund pe loc:
- Vezi puntea aceea, acolo departe?
- Da.
- Vezi stâlpii de beton, înalţi, de pe
ambele maluri?
- Da.
- Puntea este legănătoare. Până acolo ocoleşti curba Arieşului, pe drumul acesta.
- Ai înţeles?
- Da.
- După ce treci puntea, urci panta până în sat, trecând pe lângă biserică. O vezi?
- Da.
- De acolo ai de mers, prin sat şi apoi afară, cam 2 km. până la şoseaua dinspre Câmpia Turzii şi Târgu Mureş. Ai înţeles?
- Da.
- Acolo este şi o benzinărie. Pe şosea, spre dreapta, se ajunge la Târgu Mureş, dar tu o iei spre stânga. Înţelegi?
- Da.
- De acolo ai de mers prin satul Luncani cam 2 km. şi încă 2 km. până la Luna. Ai înţeles?
- Da.
- Hai să repetăm, bine?
- Da.
- Ocoleşti Arieşul până la punte.
Treci puntea.
Urci panta până la biserică.
Faci 4 km. până la benzinărie şi încă 4 km. până la Luna.
- Ai înţeles?
- Da.
Acum, curiozitatea m-a făcut să-i pun o întrebare.
Dincolo de explicaţia simplă şi corectă a unui profesor pentru o elevă.
- Ce faci la Luna?
- Merg la un băiat.
Prezenţa din faţa mea este uluitoare.
Vârstă.
Îmbrăcăminte.
Simplitate.
Maturitate.
Prestanţă.
Siguranţă.
În final, buzele îmi scapă urarea:
- Drum bun!
Mă îndrept pe ridicătura dintre balta năpădită de papură şi trestie şi Arieş, către zona cu insule, fără să mă mai gândesc la această întâlnire.
O întâlnire dintre două persoane necunoscute.
Care au dus o conversaţie civilizată.
Şi care, poate, n-o să se mai întâlnească niciodată.
Câmpia Turzii
22 septembrie 2018