#19 Cele Trei Graţii

de V. Umbreanu

Mă trezesc din somn, brusc, la finalul unui vis scurt.

Privesc ceasul de pe mâna stângă, bănuind ora 2,05.

Nu se poate să-l las să se piardă în uitare, ca atâtea altele.

Ies de sub pătură şi ajung pe hol, activez comutatorul şi intru în bucătăria luminată.

Scriu pe o filă, schiţat, fazele, cu început şi sfârşit, ca un subiect de tratat pentru o proză scurtă.

Schiţată de biocalculator.

M-a trezit pentru aceasta, ca să iau la cunoştinţă.

Revenit în cameră, în lumina filmului mut, retrăiesc minute bune, iarăşi şi iarăşi, scenariul, până adorm.

Toată ziua, m-am ferit să revăd notele, să pot gusta, în toate activităţile, haloul care mă înconjoară.

Abia acum, seara, lucid, pătrund în atmosferă, scriind, cum a fost.

Visul.

Am pătruns într-o cameră plină de o lumină de nedescris.

Iradiind din toţi pereţii, ca la un eveniment neobişnuit.

Ca într-o biserică încărcată de tablouri şi

statuete.

Culori şi culori, într-o reverberaţie de curcubeu.

Un lux exorbitant, dar nu ostentativ.

Pe o masă, vertical, un afiş cu o fotografie a unui volum de versuri.

Girls.

Nichita Stănescu.

Reclama, înconjurată de o bordură de volănaşe albe.

Pe masă, volumul închis.

În dreapta, în timp ce înaintez, se remarcă grupul de 3 fiinţe, pe care-l recunosc de undeva.

Cele Trei Graţii.

Mama, Fiica şi Sfânta Simţire.

Ajuns lângă masă, fără nici un zgomot sau cuvinte, una dintre Fiinţe, se desprinde prevenitoare.

Parcă se subînţelegea că n-aveam voie să mă ating de operă.

Şi nici să le privesc direct, pe gazdele încăperii.

Doar tangenţial.

Doar una dintre Ele putea să deschidă volumul.

Privindu-l, părea o raclă.

Iată.

Cu câtă fineţe şi siguranţă se apropie.

Îl atinge şi-l deschide.

La întâmplare?

Ori la prima filă?

Doar o fracţiune de timp!

Ce-am văzut?

Ce am văzut pe pagina astfel deschisă?

În centrul imaginii, culorile din jur estompate, nu mi-au reţinut atenţia.

Doar figura centrală.

Un bărbat?

O femeie?

Nu ştiu.

Ştiu doar că, magnetul care m-a atras, neglijând ce era împrejur, a fost imaginea terifiantă cu zona toracică.

Era şi îmbrăcăminte?

Erau organe omeneşti?

Nu puteam şti, din cauza unei dinamici instantanee a tuturor pieselor centrale şi centrate.

Pe orizontală.

Fâşii de piese paralelipipedice .

Colorate în pastel.

Rulând în tandem.

Descoperind şi reacoperind repede, la loc.

Ce?

Pulsaţia inimii?

N-am avut timp, de surpriză, să reţin cuvinte ori forme.

Doar fragmente într-un joc al unei ordini

intenţionale.

Gata!

S-a scurs timpul!

S-a terminat spectacolul!

Mâna a închis volumul şi, tot subînţeles, că vizita s-a încheiat.

Parcă am retrăit nişte faze din copilăria lui Alcor, fiul meu, cu volumele încântătoare.

Albă ca Zăpada.

Cenuşăreasa.

Pe care le mai păstrez în bibliotecă.

Îndreptându-mă spre ieşire, mai privesc spre sanctuar, ca la un omagiu.

Rămânând doar cu vraja.

Din trecut, şi acum şi cu ea, mai departe în viitor.

Câmpia Turzii

10 noiembrie 2017