#18 Dubiţa de SM

de V. Umbreanu

Stau în staţia de la gară şi aştept autobuzul 20 pentru Turda.

Merg la ANAF cu treburile Asociaţiei.

Mai sunt, alături, câţiva călători.

Vremea este frumoasă, de octombrie normal, deşi se tot discută de schimbarea climei.

Senin aproape total, exceptând câţiva nori cirro-stratus.

Două taxiuri, în spatele gării.

Un şofer, cu ţigara în gură, ieşit lângă maşină, stă de vorbă cu colegul, acesta aşteptând la locul său.

În faţă, apare o dubiţă, poate verde, dar, cu vopseaua răzuită de vremuri.

Cu pete de noroi uscat ori praf, chiar şi pe parbriz.

Am remarcat imediat şi zona de provenienţă, judeţul Satu Mare.

Lângă şofer, un tânăr ne întreabă prin geamul coborât, dacă nu mergem la Turda.

Şoferul, acum văzut bine, se răsuceşte întors, să ne deschidă uşa a doua, din dreapta.

Intru primul şi mă poziţionez treptat, în spatele şoferului.

Lângă mine, încap două femei, cea mai în vârstă, ultima.

Ce ciudat!

După ce pornim, nu mă pot abţine să nu exclam:

- Este pentru prima dată când călătoresc într-o maşină de Satu Mare!

Şoferul spătos şi destul de în vârstă, pare cu un cap de leu.

Părul stufos, semicărunt.

Pielea, de pe faţă şi de pe gât, tăbăcită de viaţa dură.

Îmi şi răspunde, râzând zgomotos:

- E libertate, putem călători cu orice maşină!

În timp ce trecem în viteză pe străzile către şosea, discută aprins cu călătorul de alături.

Îl privesc, interesat de tipologia particulară.

Volanul, o jucărie în mâinile-i vânjoase şi păroase.

Şi interiorul arată ca un vehicul adus de la cimitir.

Sărim în sus din cauza denivelărilor asfaltului.

Asfalt, cârpit, înainte de alegeri, ca peste tot în ţara noastră.

Dispusă între Occident şi Orient.

Un hibrid al secolelor şi al mileniilor.

Ca şi şoferul.

Ca şi noi toţi, în definitiv.

Ajunşi pe şosea, circulăm mai liniştiţi.

Trecem pe sub pasaj, unde ne ţinem fiecare, de ce putem.

Apoi, intrăm în fluxul normal.

Adică, maşină după maşină.

Totuşi, şoferul leonin stă la pândă.

Să vadă când poate depăşi coloana disciplinată.

Dar fără să întrerupă conversaţia cu vecinul.

Până la urmă, reuşim să trecem de câteva maşini, înainte de sensul giratoriu de la Solaris.

Apoi, renunţă, când ajungem în cartierul Poiana.

Atunci, ne întreabă:

- Unde doriţi să coborâţi?

Eu răspund primul:

- La Ceramică!

Şi femeia vârstnică aprobă.

Trecem cu viteză normală prin Micro 3, 2 şi 1, fără posibilităţi de evadare.

Când ne apropiem de staţia unde urmează să cobor, intervin cu explicaţii:

- După sensul giratoriu următor este staţia Ceramica!

Ca un expert, manevrează jucăria recondiţionată şi opreşte în staţie.

Călătoarea de lângă uşă îi întinde banii, ca la autobuz şi ajunge pe trotuar, deplasându-se înapoi, către zebră.

Coboară şi tânăra, să-mi facă loc, şi, în timp ce mă strecor către uşă, plătesc şi eu 5 lei.

Primind 1 leu înapoi, îi mulţumesc şi o pornesc înspre podul de peste Arieş.

Către ANAF.

Dubiţa ţâşneşte pe şosea înainte.

Trecând podul, privesc apele râului şi uit de dubiţă.

Ziua aceea ca şi următoarele, am fost ocupat cu treburile mele de pensionar.

Lectură din volumele lui Irvin Yalom.

Dosare cu acte ale Asociaţiei.

Gospodărirea în apartamentul cu 3 camere, împărăţia mea.

Evadarea săptămânală la pescuit.

Plimbări, pe circuitul meu urban, de 4-5 kilometri.

Aşa, pe segmentul de stradă către gară, am zărit fantoma de câteva ori.

Dubiţa de SM, în goană către gară sau către Turda.

La vânătoare de călători.

M-am gândit atunci.

Cum îşi găsesc oamenii ocupaţii pentru traiul zilnic!

Cum a descoperit un şofer din alt judeţ, un traseu aducător de câţiva lei, pentru fiecare zi!

Oare nu riscă?

Prin decembrie, din acelaşi loc, iar am fost invitat în dubiţă.

De acelaşi şofer, bine dispus şi antrenant în discuţii.

De data aceasta am coborât în centrul Potaissei, în spatele pieţei.

Şi iarăşi m-am gândit.

Cum rezistă, la munca la negru, cu toate riscurile, acest şofer, în concurenţa acerbă!

Cu autobuzele spaţioase, Alis.

Cu droaia de taxiuri, din cele două municipii.

Cantatur şi Radio Taxi.

Patri şi Uţu.

Şi altele.

Iar a trecut timpul.

Şi anul.

M-am obişnuit să văd dubiţa, adaptată perfect mediului nostru, trecând în viteză, hurducăind pe traseu.

Şi totuşi a venit şi ziua surprizei,

Zi, în care, veneam de la Cluj, cu microbuzul.

Trecând de sensul giratoriu de la Solaris, vehiculele din faţă, din sens opus, clipesc din faruri.

Sigur, semne de control!

Şi, într-adevăr, pe şosea, maşina Poliţiei.

Lângă fostele sere.

Doi poliţişti, cu vestele galbene, lângă o maşină oprită.

Ce maşină?

Dubiţa, dubiţa de SM!

Trecem civilizaţi pe lângă ea, când, observ în faţa noastră, o maşină de SM, o altă maşină de SM!

Ce interesant!

Poliţiştii controlează dubiţa de SM tocmai când, pe sensul opus, circulă o alta de SM.

Dar, veţi zice că este o întâmplare.

O pură întâmplare.

Dar, când vă spun că maşina din faţa noastră, pe lângă literele cu majuscule ale judeţului şi un număr oarecare, avea triada de litere proprii, cum nu se poate mai potrivite!

Care?

Iată-le!

LEO

Literele acestea descriu cum nu se poate mai bine figura de leu a şoferului dubiţei, acum sub ochiul jurisdicţiei.

Leo în dubiţă.

Leonin.

LEO pe maşină.

Chiar o întâmplare?

Poate, dar una cu totul deosebită!

Gândiţi-vă la ce mă gândesc eu.

Dar, oare, puteţi?

Câmpia Turzii

2 februarie 2016