#17 Întâlnirea

de V. Umbreanu

Faptul că am fost cândva difuzor de carte în şcoală, m-a urmărit şi pe mai departe.

Nu atât câştigul celor 10-20%, cât puterea de a-i convinge pe semeni să investească în lectură, în cărţile dense, în cărţile care te schimbă.

Pornind de la exemplul personal!

Dar, zarurile au fost aruncate din exterior.

Calculatorul.

Internetul.

Ştiam că sunt martorul căderii într-o adâncă depresiune, să nu-i zic rift, după modelul fracturilor continentale.

Tot o fractură este şi aici.

Ieşit la pensie mai devreme, din cauza crizei din învăţământ, o parte gravă din criza societăţii în ansamblu, am reluat pasiunea.

La scară mai mică.

Dar direct în miezul lucrurilor.

În cancelarii.

În cancelariile şcolilor din localitate.

Un fel de anticariat volant.

În pauza mare.

Sigur, cu acordul directorilor.

Spre satisfacţia unor cititori, rămaşi tot mai singuri, în schimbarea electronică.

Dar şi cu nepăsarea altora.

Dacă nu chiar opoziţie.

Până când am renunţat.

Am renunţat şi la această ultimă încercare de a-i convinge.

Naivă?

Utopică?

Posibil.

Oricum, s-a terminat.

Dar, îmbogăţit cu mai multă experienţă.

Mai ales în ce priveşte tipologia umană.

Din noianul întâmplărilor, una mă urmăreşte, reprezentativă, pentru soluţii limită.

De aceea îi dau curs, la ieşirea la suprafaţă.

O pauză mare, într-o şcoală cu multe cadre didactice.

Anticarul, cu volumele pe masa prelungă, îi aşteaptă pe cititori.

Cancelaria se umple.

Câteva persoane, după ce pun cataloagele în dulăpiorul cu rafturi, se apropie curioşi.

Altele, merg la fumoar.

O profesoară, alege 3-4 volumaşe din seria Meridiane şi Globus.

Cu faţa strălucitoare de încântare mi le arată şi, privind ultima copertă, adun preţurile.

Cititoarea, scotocind în portmoneu, constată că nu are banii.

- Nu-i nimic, îi zic, o să revin peste două săptămâni!

La care, dânsa, într-un fel de protest, alege altă soluţie.

- Vi-i aduc mâine, la aceeaşi oră, în pauza mare!

Reacţia mea:

- Nu este nici o grabă, mi le puteţi plăti şi la salariu!

Reacţia dânsei:

- Nici vorbă, vi le plătesc mâine!

Atunci, aprobându-i propunerea, închei discuţia astfel:

- Ne vedem mâine, când avem întâlnirea din pauza mare!

Profesoara, luând volumaşele, satisfăcută de înţelegere, iese din cancelarie.

Eu, la standul de cărţi, aştept şi alţi clienţi.

În cancelarie au mai rămas câteva persoane, ocupate, pe scaunele lor.

N-a trecut nici un minut şi profesoara, cu cărţile în mâini, cu o viteză neaşteptată, trânteşte volumele pe masă, declarând, enervată:

- Domnule profesor, eu n-o să mai cumpăr niciodată cărţi de la dumneavoastră!

Şi iese din cancelarie la fel de hotărâtă.

Această frază ultimativă ne-a lăsat pe toţi, din cancelarie, cu gurile căscate.

La propriu şi la figurat!

Abia după multe secunde, întreb, uitându-mă la ceilalţi din cancelarie:

- Ce s-a întâmplat, că doamna profesoară s-a răzgândit şi a reacţionat aşa?

Doar unul dintre profesori, cu voce înceată, a comentat, liniştindu-mă:

- Aşa procedează dânsa în mod obişnuit, aşa că nu vă miraţi, domnule profesor!

Nu după mult timp, am renunţat la această ocupaţie de pensionar.

Dar, continuând s-o salut, când ne întâlneam pe stradă, nu mi-a mai răspuns niciodată.

M-am obişnuit, ce să fac?

Şi acum, după destui ani, trecem unul pe lângă celălalt, de parcă nu ne cunoaştem.

De parcă nu ne-am cunoscut niciodată.

Ca doi străini.

Şi, de ce?

De la faptul că "i-am dat întâlnire în cancelarie"!

Eu, bărbat divorţat de zeci de ani.

Dânsa, femeie căsătorită.

Fără comentarii.

Câmpia Turzii

14 decembrie 2015