#16 Nicu

de V. Umbreanu

Pe Nicu l-am cunoscut tare demult, într-o duminică de primăvară.

Licean în clasa a VIII-a, frecventam aşa numita Şcoală Medie Nr.1 din Turda, numele de atunci al liceului burghezo-moşieresc.

Eram patru băieţi din Câmpia Turzii, colegi şi de şcoală elementară, navetişti cu trenul.

În acea duminică, pe la amiază, veneam de la unul dintre ei, care lipsise o săptămână fiind bolnav.

Fiecare, cu caietele, îl adusesem la zi cu lecţiile şi, împreună, ne îndreptam spre stadion, la un meci de fotbal al echipei locale, "Sârma".

Tocmai intram, de pe strada Dr. Ion Raţiu, pe o alee a parcului central.

Dinspre restaurantul Poiana, prin spatele vechii primării, nu departe de zidul împrejmuitor al bisericii reformate.

Vremea frumoasă, cu o briză plăcută.

Noi, unii cu jersee, alţii cu hainele fluturânde, veseli, într-o conversaţie liberă de constrângeri.

În faţă, doi tineri străini.

Ne-am oprit brusc.

Nu din cauză că erau necunoscuţi.

Sau că erau băieţi.

Ceva hilar, la această pereche.

Ceva, nepotrivit.

Nepotrivit, în mersul lor, în înfăţişarea lor.

Chiar în modul cum conversau.

Unul, puţin mai înalt decât celălalt, gesticula cu ambele braţe.

Întărind sau completând cuvintele, sensul lor.

Vestonul, cam larg, se mişca precum aripile unei păsări.

Sau al unui liliac.

Ochii pătrunzători, mai mici pentru faţa triunghiulară, săgetau spaţiul.

Părul, puţin ondulat, cu semnele unei viitoare chelii.

Portretul bizar era întărit de un mers apăsat, dar cu o prea largă deschidere a unghiului.

Tălpile, prea laterale, îi dădeau un mers care atrăgea atenţia.

Celălalt, mai scund, dar bondoc, avea o faţă rotundă, cu privire blajină, cu nas rotunjor, cu o invazie de pistrui.

Părul rar, roşcat, pieptănat pe spate.

Mersul, deosebit şi al lui.

Cu paşi mărunţi, târşâitori, ca un înot greoi într-un spaţiu prea dens.

Aceste portrete au primit, în decursul timpului rulat, o multitudine de amănunte, de tuşe, într-o continuă completare.

Dar, ce s-a întâmplat după oprirea noastră şi a lor?

Într-o explozie de exclamaţii şi de râsete, colegii mei, toţi trei, i-au oprit.

Le-au blocat, pur şi simplu, trecerea.

Spre surprinderea celor doi.

Dar şi a mea.

Este foarte greu să redau cuvintele schimbate.

Pot să reconstitui doar sensul lor, concentrat, ca într-un interogatoriu.

Întrebări rapide, năucitoare, care, parcă nici nu aşteptau răspunsuri.

Mai mult constatări.

Cine sunt?

De unde vin?

Cum au ajuns în orăşelul nostru?

Dacă au rude şi unde locuiesc?

Şi, mai ales: Îşi dau seama cum arată?

Acesta ar fi scheletul confruntării, dar, pe acesta s-au ţesut substantive, adjective, adverbe, verbe, într-o parodiere a realităţii.

Exclamaţii groteşti.

Râsete batjocoritoare.

Gesturi umilitoare.

Atingeri şi împungeri de degete.

Colegii mei dezlănţuiţi, s-au distrat uluitor.

Recunosc vinovat, că scena a fost hazlie, comică, dacă ar fi fost un scenariu interpretat de actori.

Dar aşa, privind reacţia celor doi prinşi în capcană, eram martorul unei drame.

Şi, ca la orice dramă , au apărut lacrimile celor două victime.

Dacă la început au crezut că sunt doar prilej de glume, amuzându-se parţial şi ei, finalul a ajuns aproape de tragedie.

Pentru că, la inspiraţia unuia dintre inchizitori, le-au ordonat să se aşeze în genunchi.

La care, străini şi singuri, n-au avut ce face decât să se supună.

Scena m-a împietrit, şi astăzi, după atâtea decenii, simt vinovăţia şi în locul colegilor, unii decedaţi între timp.

Destul de târziu, în pustietatea parcului, agresorii, saturaţi de realizare, le-au permis celor doi să se ridice şi să plece, nu înainte de ne spune numele şi prenumele lor.

Cel mai în vârstă s-a constatat că era unchiul celuilalt.

Prezenţa lor în localitate, ca refugiaţi din spaţiul sovietic.

Viaţa a continuat pentru fiecare.

Eu, ajuns cu profesiunea tot mai aproape de casă, i-am mai întâlnit pe cei doi actori nevinovaţi.

Ba şi pe sora celui mai în vârstă, mama lui Nicu, cu care se asemăna izbitor, ajunsă asistentă la spital.

Se asemăna ca înălţime, înfăţişare, mers şi vorbire.

În scurgerea timpului, am ajuns la o relaţie apropiată de prietenie cu Nicu, acum pensionar, rămas singur, pe noile meleaguri, adoptive.

Ne întâlnim, ne salutăm, schimbăm impresii.

Despre mersul evenimentelor.

Despre vreme.

Despre boli şi sănătate.

Ştiu de ce am ajuns aşa.

Să repar accidentul de atunci.

La care am fost martor, fără să am puterea de a interveni.

Pentru că, şi eu, în acele vremuri, eram dominat de colegii mei.

Violenţi şi vulgari.

Jignitori şi stăpâniţi de forţa fizică şi psihică a bărbaţilor.

Doar trăim în epoca lor, patriarhală.

Când scriu, cu emoţie, aceste impresii, îl am pe Nicu un fel de tovarăş de drum, pe calea vieţii, grele dar şi interesante.

Interesante, prin câte aflăm şi prin felul cum reacţionăm, cizelându-ne experienţa.

În realitate, şi din punct de vedere genetic, Nicu este unul dintre fraţii mei cei mai apropiaţi.

Abia aştept să-l întâlnesc iar!

Câmpia Turzii

8 septembrie 2015