#15 Cerşetorul olog

de V. Umbreanu

Am ajuns la Gara de Nord devreme, cum fac de obicei.

Cobor din troleibuzul 86 în staţia ultimă de pe Strada Occidentului, lângă Calea Griviţei, cu geanta gri în mâna dreaptă.

Ajuns pe Griviţei, trec pe lângă staţia de metrou şi aştept la stop.

Trec maşini şi troleibuzul meu, apoi, când apare culoarea albastră urmez zebra şi iar mă opresc, până se eliberează cealaltă trecere de pietoni.

Acum, mai atent, din cauza traficului combinat, pietoni şi maşini, din faţa Gării de Nord.

Mai liniştit, urc treptele erodate şi intru în sala cu casele de bilete şi o traversez până în faţa tabloului cu mersul trenurilor.

Aglomeraţie obişnuită.

Un du-te-vino de călători, de comercianţi ambulanţi, de clienţi ai restaurantelor şi magazinelor.

Zarvă şi mişcare.

Mirosuri de mâncăruri prăjite şi de urină, de la WC-ul subteran.

Fac dreapta şi privesc tabelele de la capetele de linii.

Sigur, şi acum, trenul meu va pleca de la linia 5: Bucureşti-Nord - Satu Mare.

Ceasul meu, ca şi al gării, îmi arată că mai am de aşteptat aproape o oră.

Biletul mi-e în buzunarul sacoului, luat cu câteva zile înainte, din staţia Câmpia Turzii, dus-întors.

Înaintez pe peronul dintre liniile 4 şi 5 şi ocup loc pe unul din scaunele de plastic.

Geanta, la picioare, pe jumătate sub scaun.

Atenţie şi grijă, obişnuite.

Până estre adusă garnitura, privesc în jur.

Adulţi, copii şi vârstnici, de toate culorile şi categoriile.

Fauna socială a Gării de Nord.

Semeni necunoscuţi, pe care n-o să-i mai văd niciodată.

Privirea, neutră, trece ca un radar.

În spate, intră un tren din Craiova şi călătorii coboară în valuri.

Privesc în stânga, de unde va apare şarpele cu vagoane, pilotând pe la macazuri.

Încă nu.

Megafonul se face auzit, anunţând plecarea acceleratului de pe linia 10 spre Constanţa.

După câteva minute, apare pe linia 6 personalul de la Vaslui.

Alte fluxuri de oameni.

Vecinii de pe scaune se ridică pe neaşteptate.

Da, trenul aşteptat, se apropie încet, cu ultimul vagon, în care, un ceferist cu steguleţ şi fluier, atenţionează lumea.

Mă ridic şi eu şi pornesc pe peron înainte, cu paşi repezi şi uşori.

Geanta, cu cărţi procurate de la anticariate, o schimb dintr-o mână în alta.

Depăşesc un vagon după altul, până ajung la cel de pe bilet: 4.

Urc pe trepte şi deschid uşa din spatele vagonului, înaintând până la compartimentul unde am locul 25.

Dezamăgit că nu sunt la fereastră, scot din geantă carneţelul pentru însemnări, după care, plasez bagajul sus.

Înainte de a lua loc, mă eliberez de sacou, care ajunge în cârligul de la spate, apoi, iau tocul cu ochelari şi pixul, aşezându-mă, în sfârşit.

Liniştit, urmăresc agitaţia călătorilor, în căutare de locuri.

Apar şi vecinii de călătorie: două doamne în vârstă şi o tânără, cred că rude, şi un bărbat.

Ne salutăm, spre surprinderea mea, ceea ce tot mai rar se petrece.

Apar apoi, vânzătorii ambulanţi de cărţi şi reviste.

Care de care mai convingător dar şi mai grăbit, din cauza plecării iminente a trenului.

La noi, nu cumpără nimeni, spre dezamăgirea ofertanţilor, care dispar.

Ne privim ceasurile când se aude semnalul sonor al locomotivei electrice.

Privesc pe fereastră.

De pe peron se fac semne de despărţire.

În timp ce trenul se pune în mişcare, alături, pe ambele linii, două trenuri intră în Gara de Nord.

Când lăsăm în urmă şi Gara Basarab, creşte viteza.

Doamnele mai vârstnice şi-au făcut cruce şi au urat călătorie protejată de zei.

Eu nici nu zâmbesc, deşi aştept protecţie de la oameni.

Cu carneţelul, ochelarii şi pixul în mâini, aştept să-mi vină inspiraţia.

Să intru în lumea mea interioară, liberă de provocări, de violenţă, de vulgaritate şi de răutate, simptome tot mai des întâlnite în noua societate.

Când trecem prin Chitila, de afară se aude un hârşâit şi, o mână înălţată de jos, deschide uşa cu putere, izbind-o de capăt.

Pe culoar apare un individ, cu ambele picioare înainte, dintre care, unul, distorsionat.

Pantalonii, uzaţi şi lucioşi, lasă să se vadă membrele dezgolite.

Cel din stânga, într-o poziţie nenaturală, cu urme vineţii, ca nişte cicatrice.

În mâna dreaptă îşi ţine şapca, de altă culoare decât vestonul.

Stânga, cea care a deschis uşa, se sprijină pe picior.

Faţa, nerasă.

Părul, răvăşit, negru.

Privirea, rugătoare, se mută de la o persoană la alta.

Gura, fără să pronunţe cuvinte, întredeschisă, lasă să se vadă dinţii gălbejiţi.

Mâna mea stângă, se mişcă încet spre buzunar.

Femeile, mirate, au priviri de dezaprobare.

Cele mai bătrâne.

Cea tânără, zâmbeşte uşor, privindu-mă, apoi se uită pe fereastră.

Bărbatul se foieşte, nesigur.

Din portmoneu, extrag două bancnote de câte un leu şi le întind celui de la uşă.

Acesta le ia, punându-le în şapcă, dar insistă cu privirea spre celelalte persoane.

Momentul prelungindu-se fără rezultat, mâna stângă trage de mânerul uşii, care se închide cu zgomot.

Totuşi, am auzit răspunsul:

- Bogdaproste!

În timp ce cerşetorul înainta mai departe, cele două femei "din opoziţie" au început comentariile.

Doar, între ele.

Fără să mă privească.

Dar ştiau că le înregistrez.

Nici nu se putea altfel.

Că oamenii s-au dezobişnuit să mai muncească.

E mai simplu să ceară, de la alţii, bani.

Asta, dacă nu pot fura.

Că se prefac bolnavi.

Că se prefac schilozi, simulând accidentul.

Că se bazează pe mila altora.

Eu, auzind discuţia, nu se putea să nu le dau dreptate.

Aşa este, poate în multe cazuri, dacă nu în majoritate.

Şi totuşi, poate că sunt şi oameni, semeni de-ai noştri, care ajung în situaţii extreme.

Ca în cazul de faţă.

Poate că totul ar fi intrat în normalitatea călătoriei, dacă n-ar fi încheiat cu o concluzie, ca un pariu.

Citez, textual:

- Parcă îl văd, pe cerşetorul olog, la prima staţie, cum coboară din tren, normal, şi merge direct la cârciumă!

Gata, mi-a atins coarda sensibilă!

Am ştiut ce va urma.

În mine, nişte rotiţe s-au pus în mişcare.

Ordine precise, primite dintr-un adânc justiţiar, îmi prefigurează mişcările.

Iată!

Privesc instalaţiile Rafinăriei de la Brazi.

Viteza trenului încetineşte.

Mă ridic de la loc, lăsând pe banchetă ustensilele pentru scris.

Privesc, oarecum amuzat, spre cele două doamne, care au exersat "arta conversaţiei".

Tânăra îşi amplifică zâmbetul, lăsând

de-o parte cartea din care citea.

Bărbatul privi spre mine, în sus, întrebător.

În timp ce trenul frânează intrând în staţia Ploieşti-Vest, eu deschid uşa, uşor, fără să o bruschez, şi ies pe culoar, privind înainte, unde

s-au oprit primele 3 vagoane.

Călători, care coboară şi urcă.

Caut printre ei.

Caut o figură cunoscută.

Cunoscută, aici, în tren.

Care, acolo, pe peronul staţiei, să se târască înapoi.

Cu piciorul stâng, dereglat, accidentat.

Manevrându-şi corpul, neputincios, cu ambele mâini.

Îl caut, în acest minut de staţionare a trenului.

Dar, pe peron, nici vorbă să apară.

Să apară, cerşetorul olog.

În schimb, iată, fostul cerşetor, acum om normal, cum vine din faţă nepăsător.

Cu şapca pe cap.

Cu vestonul şi pantalonii uzaţi şi lucioşi.

Cu paşi sprinteni.

Cu mâinile în buzunare, trecând pasajul spre peronul principal al gării, îndreptându-se spre ieşire.

Şi poate, dacă nu chiar sigur, spre cârciumă.

Se aude semnalul locomotivei şi trenul se pune în mişcare.

Eu mă întorc în compartiment şi, în timp ce mă aşez la loc, adaug, ca o completare la concluzia judecătorilor, doar atât:

- Aţi avut dreptate!

Câmpia Turzii

21 august 2015