#14 Fitofagii

de V. Umbreanu

Trenul de Bistriţa înaintează, ca de obicei, cu viteză mică.

Liniile învechite, cu traversele crăpate şi buruienile năpădind terasamentul.

Deplasarea, punctată ritmic, de spaţiile dintre linii.

Ne legănăm, cei câţiva pasageri, fără să ne mai mire.

Trenul, un automotor cu cele două vagoane, importat din Elveţia sau Franţa, acum proprietate privată.

Conductorii, veseli, în relaţii amicale cu călătorii.

Staţiile, cu puţini călători, care urcă sau coboară, în această zonă a Câmpiei Transilvane.

Ţărani, muncitori, copii.

Aproape fiecare mănâncă ceva.

Seminţe sau pufuleţi.

Bărbaţii beau bere.

Pe jos, resturi.

Geamurile, pătate şi prăfuite.

Eu, nu fac excepţie din peisaj.

Cizmele, cu noroiul uscat de data trecută.

Pantalonii, cu urme de mămăligă.

Pulovărul, decolorat de atâta purtare.

Ciupica, având urme de degete pe cozoroc, spălăcită.

Privesc pe fereastră, interesat de peisaj, dar gândurile îmi sunt acolo, înainte, pe baltă, pe lacul de pescuit.

Abia aştept să ajung.

Deşi este mijloc de noiembrie, încă este destul de cald.

Cu picioarele ating raniţa gri, cârpită şi legată cu sfori de toate culorile.

Undiţa şi minciogul, alături, sprijinite de peretele vagonului, lângă uşă.

Iată, lacurile de la Zau de Câmpie, dincolo de care voi coborî.

După ce porneşte iar, din PO Bota-Sat, mă pregătesc, emoţionat.

Mă pregătesc, mai ales psihic.

Lacul Mare.

Bujor 1 şi Bujor 2.

Lângă Café-Bar, încetineşte la pasaj.

În dreapta, Şăulia.

În stânga, pe unde trece trenul, Miheşu de Câmpie.

Cobor, nerăbdător, în staţia degradată.

În timp ce trenul se îndepărtează, cu pasul uşor, mă deplasez înapoi, pe fosta linie îngustă, spre podeţ.

Linia îngustă a unui tren local, desfiinţat de epoca modernă.

Liniile, ruginite.

Terasamentul, împrăştiat pe laterale.

Buruieni uscate şi tufişuri.

În stânga, cu multă trestie şi papură, ca un golf, unde se varsă un pârâu.

În dreapta, lacul unde voi pescui.

Dar, surpriză!

Nivelul apei atât de scăzut, că, la mal, se vede nămolul până departe.

Şi acolo, în larg, câteva bărci.

Sigur, lacul golit de apă, permite pescarilor să prindă peştii cu năvoadele.

Ce ghinion!

Trec podeţul, călcând cu atenţie pe traverse.

Cobor, mai departe, pe iarba de lângă lac, încă verde.

Ce voi face?

Aveam de gând să pescuiesc lângă plopi, de pe pontonul erodat, de unde, în anii trecuţi, prindeam o mulţime de caraşi.

Ajuns acolo, constat că apa este destul de adâncă, mai ales la deversor.

Bucuros, las jos bagajele şi încep să pregătesc undiţa.

Apoi, îmi amintesc de momirea apei.

Dezleg şnurul raniţei şi extrag punga cu bulgării de mămăligă.

Iau unul şi-l desfac în câteva bucăţi, pe care le arunc la 8-10 metri distanţă.

Atunci, un strigăt mă atenţionează:

- Azi nu se pescuieşte, du-te pe lacul celălalt!

Din barca cea mai apropiată, avertizarea m-a lămurit.

Trebuie să merg în spate, la Lacul Partidului, după vechea denumire.

N-am ce face, trebuie să mă conformez

Totuşi, mai stau câteva minute.

Privesc înspre bărci, sunt doar trei, cu câte doi pescari, localnici, angajaţi ai patronilor.

Şi acolo este spectacol.

Chiar atunci, trăgând năvodul, văd cum din apă, sar peste năvod câţiva peşti mari.

Ştiu, sunt fitofagii, maeştri ai săriturilor.

Mă gândesc la experienţa lor, de a scăpa din astfel de capcane.

Dar, n-am ce face.

Oftez şi iau în spate raniţa, apoi undiţa şi minciogul în mâna stângă.

Aşa ajung la lacul alăturat.

Câinii, ca de obicei, se alertează şi mă înconjoară.

Latră, pe diferite voci, dar nu se apropie prea mult.

Poate din cauza armelor mele.

Poate, din obişnuinţa cu pescarii.

Înaintând în stânga, pe linia ferată îngustă, câinii se îndreaptă spre clădirea sediului. Acolo locuieşte unul dintre paznici, Sandu, care ne taxează uneori.

Mă opresc într-un loc şi reiau preparativele.

Momesc locul.

Pregătesc undiţa.

Încep pescuitul.

Constatând că adâncimea apei este mică, potrivesc pluta corespunzător.

Aştept.

Aştept să se mişte pluta.

Mămăliga de pescuit, mai moale decât cea de momit, cade uşor în apă, dar nu este pagubă, abia se momeşte în plus, atrăgând caraşii.

Minutele trec fără nici o captură.

Arunc şi aştept.

Aştept şi recuperez.

Bob după bob de mămăligă.

Degeaba.

De pe celălalt lac aud vocile pescarilor.

Ia să schimb momeala!

Să pun viermişori!

Extrag din buzunarul stâng al raniţei cutiuţa şi încarc noua momeală.

Reiau pescuitul.

Minute şi minute de aşteptare.

Cât de târziu mi s-a agitat pluta!

Recuperez.

Un bibănaş.

Este bun şi acesta.

Ştiind că moare repede în coş, ajunge direct în răcitorul portativ din raniţă.

Singur, pe bucăţile de gheaţă.

Aşa au trecut câteva ore, în care, doar bibanii au refăcut moralul pescarului.

Dar, aşa nu merge treaba!

Mă hotărăsc să revin la lacul iniţial, mai ales că bărcile au ajuns în partea opusă, lângă Café-Bar.

Zis şi făcut.

Iată-mă lângă deversor.

Raniţa şi minciogul, jos, pe beton.

Undiţa, în mână.

Ajuns la marginea deversorului, observ o oarecare foială în adânc.

Afund undiţa în zonă şi, uimit, constat cât de adâncă este apa.

3-4 metri!

Dar, surpriza mai mare este alta.

Cu undiţa, am simţit o mulţime de peşti mari, foindu-se.

Şi chiar când scoteam undiţa din apă, câţiva fitofagi mari au sărit din apă şi s-au izbit de pereţii deversorului, stropindu-mă!

Ce emoţie mi-au declanşat!

Şi ce ramificaţii de gânduri!

Sigur.

Fitofagii, speriaţi de scăderea apei şi de hăituiala cu năvoadele, se agită, căutând scăpare.

Şi unde?

La deversor.

La deversor, unde, apa din Lacul Partidului ajunge în Lacul cu Plopi.

Aşa a început sarabanda.

Peştii, în grupuri, se vedeau cum vin dinspre centrul lacului către deversor.

Apa mică a lacului, face valuri după valuri.

Se văd peştii sărind.

Dar spectacolul adevărat are loc aici.

Aici, la deversor.

Fitofagii, de câteva kilograme, sar din apă, aici, lângă mine.

Sar la peste un metru înălţime!

Unii cad înapoi, plescăind apa.

Alţii, se izbesc de pereţii de beton şi sunt catapultaţi până la mine.

Dar eu ce fac?

Nu eu sunt acela pe care-l studiez?

Cu minciogul în mână?

Cu minciogul pregătit să prind, din zbor, peştii, fitofagii?

Minute şi minute de aventură!

Ba sar pe lângă minciog, ba sar înspre mine, stropindu-mă şi speriindu-mă!

Afund şi minciogul în apă, de câteva ori.

Să prind doar unul dintre ei.

Doar unul!

Şi ar fi câteva kilograme de peşte!

Dar, ghinion!

În sfertul de oră hiperactiv, n-am reuşit nimic.

N-am reuşit să prind nici unul!

Epuizat şi ud, cu pulovărul ud la mâneci şi în zona pieptului, mă opresc, buimăcit.

Câtă neşansă!

Cât timp pierdut!

Bărcile, acolo departe, recoltează peştii iar cei scăpaţi, aici, îşi caută salvarea.

Ce norocoşi au fost!

Stau locului, fără nici o opţiune.

Ce să fac?

Să merg, dincolo de Café-Bar, pe lacul Bujor 2?

În asemenea moment, pe malul din stânga, apare un băiat cu o undiţă şi începe să pescuiască.

Neavând ce face, deocamdată, îl urmăresc.

Ceva se întâmplă.

Nu pescuieşte nici cu pluta şi nici la greutate.

Aruncă şi trage.

Aruncă şi trage, de mai multe ori.

Da, îmi dau seama de metodă!

Am mai văzut pescari pescuind aşa.

La ancoră!

Băiatul, elev fugit de la şcoală, mi se destăinuie:

- Nene, aşa-i că nu mă spuneţi la nimeni?

Surâd, amintindu-mi, de vârsta lui eram şi eu pescar.

- Nu, fii liniştit, nu te spun nimănui!

A tot încercat, până a reuşit.

Iată cum se luptă cu peştele, să-l aducă la mal!

Cum vibrează de emoţie, cum vorbeşte singur!

Metru cu metru, fitofagul, cu toată puterea, cu toată zbaterea, nu s-a desprins din cârligul enorm.

Iată-l pe mal, cu pescarul năpustindu-se să-l prindă!

Iată-l, cu undiţa şi cu peşele, luând-o la fugă, spre casă!

Şi vocea lui, bucuroasă, adresându-se spectatorului:

- Mulţumesc, nene, mulţumesc mult!

Spectacolul terminându-se, eu, unicul spectator rămas, n-am ce face decât să părăsesc zona.

Cu raniţa în spate.

Cu undiţa şi minciogul în mâna stângă.

Plec, pe linia îngustă, să îmi încerc norocul la lacul următor, Bujor 2.

Câmpia Turzii

Sediul Pro Assisto

24 iulie 2015