#13 Caleidoscopul

de V. Umbreanu

Când am primit, drept cadou de Paşti, caleidoscopul, câteva zile mi s-a părut deosebit.

Poate chiar mai mult, miraculos!

Cum era?

Un cilindru de carton, cu un orificiu la un capăt, prin care priveai.

La celălalt capăt, o sticlă, o sticlă de geam.

Rotind cilindrul, se auzea un zornăit.

Privind prin micul ochean, vedeai figuri complexe de mai multe culori.

Privind şi rotind cilindrul, figurile se schimbau, se modificau, pe fondul sonor.

Cele câteva zile au trecut şi interesul pentru caleidoscop a scăzut destul de brusc.

A rămas, acolo, în cameră, pe masa de lucru din cotoleţ.

De altfel era un bufet, cu mai multe sertare.

Pe masă era montată o mică menghină, la

care lucram de zor.

Cum lucram?

Bine!

La dorinţa tatei, care mi-a găsit o ocupaţie pe măsura visului său.

A visului său cu privire la mine, la viitorul meu.

Visa ca fiul lui, adică eu, să ajung inginer.

Ceea ce n-a putut dânsul, doar maistru.

Şi atunci, pentru a-şi îndeplini visul, eu trebuia să mă pregătesc.

Ce lucram?

Lucram piese pentru balanţe farmaceutice.

Piesele, prinse în mica menghină, trebuiau pilite până la standardele notate pe o bucată de carton.

La început n-am înţeles standardele, până nu m-am obişnuit cu şublerul şi cu micrometrul.

Să măsor dimensiunile, după ore şi ore de plilit.

Cu ce?

Cu cele câteva tipuri de pile, mai fine şi mai grosiere.

Poate că această ocupaţie a făcut să mă las de caleidoscop.

Cât timp m-a interesat caleidoscopul am pilit mai puţin.

Dar, apoi, plictisit de figuri, de aceleaşi figuri colorate, am revenit la menghină.

Cocoţat pe scăunel, şi acesta dispus pe un scaun, pileam de zor.

Pileam când la lumina de zi, când seara, la lumina electrică, nu demult introdusă.

Ce diferenţă!

Ce diferenţă faţă de lumina lămpii cu petrol!

Dar, surprinzător, am revenit la caleidoscop, din întâmplare.

La şcoală, într-o pauză, un coleg se lăuda cu caleidoscopul său.

Îl scotea din ghiozdan şi spunea că poate schimba figurile.

Această remarcă mi-a trezit interesul şi m-am apropiat.

Deja, erau câţiva elevi în jurul caleidoscopului modificat.

Elevul ne-a arătat cum se poate deşuruba partea din faţă şi, în spaţiul cu micile cioburi de sticlă colorată, se pot introduce alte şi alte fragmente.

Ne-a demonstrat atunci.

Lua unele cioburi, adăuga altele, din cutia de cremă de ghete.

Şi privind, chiar era fascinant!

Ajuns acasă, după masa de amiază, am luat caleidoscopul, părăsit pe masa de lucru, şi

l-am activat.

Aşa am descoperit cum era construit.

Spaţiul cu cioburile.

Oglinzile oblice.

Gata!

M-a prins, din nou, interesul.

Zielele care au urmat au fost cu totul altfel.

Nu mă mai interesa joaca de pe stradă sau din grădina din vecini, de la Geréb.

Nici piţulele.

Nici timbrele.

Doar pescuitul la lac mai făcea concurenţă.

Ce făceam?

Căutam sticle, sticle sparte.

Pe străzi.

Prin şanţuri.

Prin gunoaie.

În piaţă.

La gară.

Am ajuns vânător de sticle, de cioburi.

Când le descopeream, veneam acasă unde le spălam în apa din troaca de lângă fântână.

Acolo ţineam cărăşeii şi porculenii, prinşi din lacul şcolii gimnaziale.

După spălare le ştergeam cu o cârpă curată, după care le zdrobeam cu ciocanul.

Astfel, potrivite pentru caleidoscop, le priveam, rotind mereu cilindrul minunat.

Forme.

Forme de toate mărimile.

De toate culorile.

M-am şi tăiat la degete, de câteva ori.

Mai ales când, găsind sticle sau sticluţe întregi, le spărgeam nerăbdător.

Cele mai frumoase cioburi erau cele de la sticlele de sifon, de bere şi de medicamente.

Astfel, manevrarea caleidoscopului a devenit o pasiune.

O pasiune febrilă.

Care a trecut şi la băieţii din vecini, Vila şi Neluţu.

Acum, în timpul de joacă, venind cu caleidoscopul, eram în centrul atenţiei.

Le descriam căutările.

Le descriam, cu amănunte, preparativele.

Privind cu interes crescând noile forme, cu adevărat artistice, creaţii ale imaginaţiei, mă simţeam ca având o poziţie importantă pe stradă.

Eu, timidul.

Eu, retrasul la marginea grupurilor.

Acum, parcă mă descopeream cu o nouă afirmare.

Până când, totul s-a prăbuşit.

Totul s-a sfârşit.

S-a sfârşit în privinţa caleidoscopului.

A dispărut!

Mi-a dispărut!

Cum s-a putut întâmpla aceasta?

Nu ştiu.

Poate că nu l-am pus la locul lui, pe masa de lucru.

Poate că l-am lăsat în târnaţ.

Sau în curte, lângă fântână.

Cu atâtea activităţi, şi ajutor în gospodărie, şi curăţat în coteţele porcilor.

Nu ştiu.

Oricum, nu l-am mai găsit.

Să-l fi luat unul dintre băieţii străzii?

Să-l fi aruncat, din greşeală, bunica?

Dar unde?

Cât l-am căutat!

Cât l-am căutat peste tot!

I-am întrebat şi pe băieţi.

Nici unul nu l-a găsit.

Pe nici unul nu l-am bănuit atunci.

Dar nici altul n-am mai primit, cadou.Şi nici pe alţii, la şcoală, să-l folosească.

Cine ştie, poate că, odată, voi găsi, undeva, un caleidoscop şi să reiau pasiunea.

Câmpia Turzii

27 iunie 2015