#12 Musca artificială

de V. Umbreanu

Tata a pedalat din greu până să ajungem la capăt.

Suntem la Mureş, lângă barcă.

Bicicletele descărcate de bagaje, stau aplecate pe marginea taluzului.

Raniţele, undiţele şi cutiile cu momeală, pe drum.

Noi, pescarii, la umbra salciei, care se vedea de la distanţă, ca un reper.

Noi, adică tata, fraţii Chiorean şi cu mine.

Adulţii vorbesc despre locurile de pescuit, de pe un mal şi de pe celălalt.

Apa râului, curată, cum este de obicei vara, mai ales acum, în luna august, clatină ramurile aplecate de sub mal.

Aici, ajuns pentru prima dată, mă minunez de lăţimea Mureşului.

Şi de repezişul care se vede, cu insuliţele de pietriş.

Barca, pe celălalt mal, cu coliba barcagiului.

Sârma groasă de oţel, mai că atinge apa pe la mijloc.

Mai la vale, tot pe celălalt ţărm, clădirea morii de apă, cu roata învârtindu-se.

Satul, mai la vale, cu căsuţele care se văd printre pomi.

Pescarii s-au hotărât: să trecem cu barca.

Teodor, fratele mai mic a lui nenea Ilă, merge la sârmă şi o scutură cu putere.

Clopotul, de lângă colibă, sună ca o talangă de vaci şi tulbură liniştea.

Privim spre colibă.

Cineva se ridică de pe aşternutul de paie şi apare în faţă.

Este barcagiul, un ţăran cu pălărie de paie pe cap.

Văzându-ne, coboară la apă şi, păşind pe poteca de scânduri, ajunge la barcă.

Îl urmăresc atent, cum prinde lanţul şi, împingând barca, se urcă în ea.

Lanţul zornăie şi trage pe fir scripetele.

Cocoţat pe scândura din capătul bărcii, trage ritmic de cablu.

Lanţul cu barca îl urmează.

Parcă se joacă.

Luntrea se apropie lin, lăsând în urmă o dâră de vălurele.

- Bună dimineaţa, nene Ioane!

Salutul lui nenea Teo, îi provoacă un zâmbet mucalit barcagiului, care aşa îi şi răspunde:

- Apoi, de mult o fost dimineaţă, de când o plecat navetiştii!

Văzându-ne câţi suntem, ne organizează trecerea.

- Om mere de două ori!

Văzând bicicletele şi bagajele, mai adaugă:

- Biţiclele le puteţi lăsa la umbră, de-aci nu le ia nimeni!

Cele trei vehicule sunt sprijinite de trunchiul salciei, una lângă alta.

Tata şi cu mine, urcăm cu grijă în barcă, luând şi bagajele.

Eu duc ce este mai uşor, cutiile cu coropişniţe şi cu râme.

Înaintăm pe luciul apei, fără nici o problemă.

Privesc repezişurile, unde îmi place să pescuiesc la clean.

Roata morii, cum se învârte lin.

Coborâm, transportând totul de câteva ori.

Atent, să nu cad de pe podeţul de scândurele, urc pe mal şi-l aştept pe tata.

Un căţel, de lângă colibă, se ridică şi începe să latre.

Alb, cu dungi negre, pare un căţelandru.

Barcagiul deja încarcă restul de trupă.

Glasurile lor, într-o conversaţie cu râsete, mă face să cred că se cunosc de mai mult timp.

Pentru mine este o noutate, să ajung aşa departe de casă, la pescuit.

Nenea Ilă îi spune barcagiului, ca între cunoscuţi:

- Îţi plătim când plecăm, spre seară!

Apoi, ca urmare a hotărârii pescarilor mari, ne deplasăm în susul Mureşului.

Ştiu de ce.

Sunt locuri mai bune pentru pescuit la plumb.

De aceea am procurat o zi întreagă râme negre şi coropişniţe.

Numai eu ştiu cât am transpirat găsindu-le!

Aşa mi-am obţinut locul în echipă.

Ne despărţim, fiecare găsindu-şi locul, printre sălciile de pe mal.

Ajunşi la distanţă de prietenii tatei, ne pregătim undiţele.

Raniţa, cu mâncare şi pelerine de ploaie, ajunge la umbră.

Tata îmi dă undiţa pentru plută, cu care voi pescui, din nuia de corn, cu două segmente.

Ştiu să o manevrez.

O îmbin şi desfac firul din mătase naturală de pe cele două cuiţe.

Trec cârligul prin cele două inele şi montez pluta de tuleu.

Potrivesc foiţa de plumb, la o palmă de cârlig.

În timp ce tata a şi aruncat plumbul de la o undiţă şi potriveşte crăcanul, eu recuperez, dintr-un buzunar al raniţei, cutia de chibrituri goală, pentru cosaşi.

Ştiu tot ce trebuie să fac.

Să capturez din iarbă cosaşii, rupându-le picioarele cu care sar, şi să umplu cutia.

Pantofii mi se umezesc de roua care mai există.

Eu n-am cizme, ca tata.

După ce termin cu cosaşii, mă descalţ şi voi umbla cu picioarele goale prin iarbă, prin nămol şi pe pietre.

Aşa am început pescuitul.

Atent la terenul în pantă.

Să nu mă înţep.

Să nu cad în apă.

Să văd unde arunc şi să urmăresc pluta.

- Dacă prinzi vreun clean, să-l aduci la plasă, e aici lângă raniţă!

Glasul tatei, de la distanţă, mă anunţă că n-a prins nimic.

Privesc apa, privesc pluta şi aştept să se mişte.

Trec minutele şi orele, fără să se întâmple ceva.

Atenţia îmi slăbeşte şi las undiţa în iarbă.

În jur zumzăie albinele şi bondarii.

Zboară fluturii albaştri şi galbeni.

Trec ţărcile de pe un mal pe altul.

Cerul senin.

Apa curată şi lină.

Doar peştii nu se arată.

Nu trag deloc!

La un moment dat, nenea Ilă se apropie de tata şi discută ceva.

Cred că iau o hotărâre.

Mie mi-e foame!

Tata mă strigă:

- Vino să mâncăm de amiază, apoi ne mutăm în repeziş!

Ce bine!

Cu undiţa în mână, cu cosaşii în buzunarul pantalonilor scurţi, ajung lângă tata, care pregăteşte masa.

Pe iarbă, în loc de faţă de masă, un şervet de cânepă, o merindare, cum îi spune bunica.

Pe ea, felii de pâine de casă şi de slănină.

Alături, ceapă, ardei şi roşii.

Tăiate bucăţi.

Din solniţă, turnată, sare.

- Du-te şi spală-ţi mâinile!

Ştiu, cu apă din râu.

Mă spăl să dispară urmele lăsate de cosaşi, când umplu cârligul.

Apa, curată şi nu prea caldă.

Un vânticel pornit, face să mişte ramurile de la sălcii, foşnind uşor.

- Cred că se va schimba vremea, de aceea nu trag peştii!

Concluzia tatei, după ani şi ani de experienţă, face parte din bagajul oricărui pescar.

Mâncăm cu poftă dar tăcuţi.

Respectăm indicaţiile mamei: să mâncăm încet, cu mâini curate şi în tăcere.

Când terminăm, se aude glasul lui nenea Ilă:

- Nu veniţi odată, că ne apucă seara!?

- Venim, venim, îi răspunde tata, cu gura plină a ultimei îmbucături!

După ce tata strânge masa şi depune în raniţă şervetul, bem apă din Mureş.

Gustul acesteia, puţin deosebit decât al Arieşului, nu ne creează probleme.

Tata strânge undiţele şi ia în spate raniţa.

Eu, îl urmez cu cutiile de momeală şi cu undiţa mea.

Fără peşti, plasa tot eu o iau din iarbă.

Astfel, grăbind paşii, îi ajungem pe cei doi fraţi, chiar lângă barcă.

- N-aţi prins nimic? îi întreb eu pe cei doi pescari.

Răspunsul lui nenea Teo:

- Peştii sunt plecaţi undeva la o şedinţă!

Oare glumeşte sau vorbeşte serios?

Încărcaţi cu ustensile, trecem de moară, cu canalul de intrare şi ieşire, şi ajungem la repeziş.

De data aceasta, ne lăsăm bagajele într-un loc şi, numai cu undiţele de plută, ne împrăştiem pe o distanţă de câteva sute de metri.

Casele satului, sus, pe ţărmul înalt.

Ne latră, câţiva câini.

Copiii de ţărani, ne privesc uimiţi, pe noi, străinii.

La mal, gâşte şi raţe, în cârduri separate.

Desculţ, intru în apele repezi, deloc adânci, şi încep să pescuiesc.

Mă distrează aruncatul, manevrarea firului cu plută şi recuperarea.

Dar atât!

Interesant, nu se văd peştişorii în apele Mureşului!

Păi, la Arieş, nu se întâmplă aşa ceva!

Mă mut dintr-un loc în altul, de pe o insulă pe alta.

Desfac firul de pe cuiţe şi lansez tot mai departe.

Fără succes.

Apa repezişului îmi dă o senzaţie plăcută la picioare.

Dar, deşi este senin, nu este foarte cald.

În schimb, vântul se intensifică, deranjându-mi pescuitul.

Sunt surprins.

Nu că n-am prins nimic, dar n-am avut nici o trăsătură!

Pe aşa timp bun şi cu aşa ape curate!

Aud conversaţia adulţilor, surprinşi şi ei de situaţie.

Ei pescuiesc acum cu lipitori, aduse de nenea Ilă.

I-a dat şi tatei.

Ei aruncă până departe, la 15-20 de metri, tot fără succes.

La un moment dat, se aud glasuri pe ţărm, dinspre moară.

Mă întorc şi văd doi bărbaţi şi o femeie, cu undiţe şi raniţe.

Bărbaţii, cu pantaloni bufanţi şi cizme de cauciuc verzi.

Femeia, pescăriţa, tot cu cizme dar îmbrăcată cu o bluză de vară şi o fustă groasă, cenuşie.

Pe cap, toţi au pălării deosebite, deschise la culoare, nu de paie ca ale noastre.

Vorbesc ungureşte, înţelegându-se unde să pescuiască.

Raniţele rămân pe mal, într-un loc, ei deplasându-se în repeziş, cu undiţe deosebite, având câte o tolbă la şold.

Privesc uimit şi nu sunt atent la pluta mea.

Mai ales că apele nu au peşti astăzi.

Poate chiar sunt undeva, la o adunare!

Cum pescuiesc ei?

Distanţaţi, repezişul întins permiţând pescuitul, aruncau mereu firul fără plută şi-l recuperau imediat, ritmic, cu smucituri.

Neînţelegând ce se întâmplă, nenea Ilă mă lămureşte, de alături:

- Pescuiesc la muscă, la muscă artificială!

La care, întreb imediat:

- Cum la muscă artificială?

Aşa, profită de neştiinţa mea şi, minute în şir, îmi explică.

Răbdător.

Că undiţele lor sunt mai deosebite, mai elastice.

Că firul, tot de mătase, are la capăt, un cârlig cu o montură specială.

Cu fire de păr şi pene de pasăre.

Care să imite o insectă vie.

Naturală.

O muscă, o muscă artificială.

Sigur, are şi o bobiţă de plumb alături, să poată să fie aruncată mai uşor.

Şi cum o trag, cu mişcări ritmice, ca şi cum musca s-ar zbate să se ridice din apă.

Să scape.

Atunci, peştele atacă.

- Care peşte? întreb eu, imediat.

Răspunsul, tot aşa de prompt:

-Peştele răpitor, cleanul în special, dar şi avatul!

Ştiu, am auzit şi eu de avat.

Dar nenea Ilă continuă, sfătos:

- La munte, în apele repezi, se prind aşa păstrăvii!

Da, ştiu şi eu de păstrăvi.

Observ că tata şi fraţii Chiorean îşi fac semne.

Semne, că renunţă la pescuit.

Îi înţeleg, nu mai are rost să pescuim.

Aşa că, ne retragem la mal şi ne aşezăm pe pietriş.

Obosiţi şi nemulţumiţi.

Dar, privim spectacolul.

Spectacolul celor trei pescari unguri.

- Sunt din Târgu Mureş, apreciază tata, care ştie limba lor.

I-a auzit în convorbirile de la distanţă.

- Ce grozav aruncă unguroaica!

Într-adevăr, remarca lui nenea Teo, este adevărată.

Privim mişcările acesteia, plasată acum în mijlocul repezişului.

Fără concurenţi.

Noi, concurenţii, ne-am retras, resemnaţi, învinşi.

Cei din repeziş, perseverenţi, încearcă mereu, lansând şi recuperând.

Ritmic.

La distanţă, unul de celălalt.

Ba au intrat şi mai adânc, apa trecându-le de cizme, ajungând până la pantaloni.

Dar vântul continuă să bată, deranjându-le mişcările.

Însă, nici unul nu finalizează.

Nici unul nu prinde un peşte.

Văd, atent şi eu, diferenţa.

Femeia, destul de în vârstă, este o adevărată artistă.

Cum recuperează de elegant.

Cum, cu o mişcare bruscă, firul, ajuns în spate, face o boltă prin aer.

Cum plesneşte apa la distanţă.

Şi, cum totul se repetă.

Minute şi minute de spectacol.

Până când, pe neaşteptate, se opreşte.

Femeia se opreşte.

Se opreşte din aruncat!

Ce s-a întâmplat?

Acolo, în mijlocul Mureşului, ca o statuie.

Cu apa până la fustă.

Cu undiţa, lângă corp.

Cu firul blocat.

Unde?

- În fustă, exclamă nenea Teo!

Da, privim atenţi mişcările pescăriţei.

Cum se întoarce, incomodată.

Spre spate.

Da, acolo, unde s-a înfipt cârligul.

Cum nu reuşeşte să-l elibereze din materialul cenuşiu.

Oricât se suceşte şi se răsuceşte.

În aparenţă calmă, dar enervată.

Colegii ei de pescuit ajung repede la ea şi, pe rând, încearcă rezolvarea.

Minute în şir.

Când unul, când celălalt.

Cu discuţii.

Cu apostrofări.

În ungureşte, bineînţeles.

Dar fără rezultat.

Spectacolul s-a întrerupt.

S-a blocat.

S-a blocat, printr-un accident.

Neaşteptat.

Neplăcut.

Dar real.

- Din cauza vântului! exclamă acelaşi observator, fin observator, care este Teodor, funcţionar la Industria Sârmei.

Şi imediat, ia o hotărâre neaşteptată:

- Merg s-o ajut, să extrag cârligul din fustă!

Dincolo de fermitate, glasul dânsului avea şi o nuanţă hazlie, cu un subînţeles necunoscut mie.

Atunci!

Şi aşa, îl privim cum intră în apă, cum se apropie de cei trei pescari şi cum conversează cu aceştia.

Cred că a cerut permisiunea.

Care i s-a acordat.

Iată, spectacolul continuă, cu tot neprevăzutul lui.

Cum nenea Teo, se concentrează asupra problemei.

Cum se apleacă, manevrând firul cu cârlig la capăt.

Cârlig înfipt în fustă.

Acolo, la spate.

Cum cei doi conaţionali aşteaptă rezultatul.

Cum femeia, se foieşte pe loc, neajutorată.

Cum ajutorul venit de la mal, răsuceşte şi meştereşte acolo, cu degetele în fustă, acolo de unde, cârligul buclucaş, nu se mai poate scoate.

Oare ce se petrece cu adevărat?

Chiar aşa să fie realitatea?

Totuşi, ca orice eveniment, şi acesta s-a sfârşit.

Iată-l pe funcţionar, victorios, cu cârligul în palmă!

Cum îl arată şi celor doi pescari şi îl înmânează proprietăresei.

Destul de zgomotos, cred că i-au mulţumit, şi pescuitul l-au reluat.

Dar, nenea Teo, întors printre noi, a făcut, râzând graseiat, o remarcă, pe care, ani buni am tot analizat-o:

- Cât de greu a fost să scot cârligul din fustă!!

Dar, şi răspunsul fratelui său, Ilă:

- Lasă că ştim noi de ce a fost atât de greu!!

Doar tata, râzând uşor, a pus capăt situaţiei, concluzionând:

- Haideţi să mergem la barcă!

Aşa mi-a rămas în amintire ziua de pescuit, cu musca artificială.

Câmpia Turzii

25 iunie 2015