#10 Abonamentele
de V. Umbreanu
Încă din primul semestru al primului an, am fost cooptat, spre surpriza mea, în comitetul UTM pe facultate.
În cei trei ani de la terminarea liceului,
n-am activat în organizaţia "revoluţionară".
Cât am lucrat la "Industria Sârmei", nu
m-a luat nimeni în evidenţă.
Cât am fost "şomer", nici nu s-a pus problema.
Dar, acum, mă simţeam ca scos de la naftalină.
Şedinţele stereotipe, aproape ca şi cele de la liceu, mă plictiseau de moarte!
Ce să fac?
La un moment dat, s-a pus problema alegerii unei secţii, unde să activăm noile cadre.
M-am oferit voluntar, la Secţia Presă.
De când mă ştiu m-au atras publicaţiile scrise: cărţile, ziarele şi revistele.
Cititor pasionat, având acasă abonamente la reviste literare sau procurându-le de la chioşcuri, mă simţeam în apele mele.
Aşa am intrat în echipa de abonamente.
Aflând că în fiecare an, la fiecare secţie, există câte un responsabil cu presa, am luat legătura cu cei de la secţia mea, Biologie-Geografie, să-i cunosc şi să colaborăm.
Situaţia reală era deplorabilă.
Numărul celor abonaţi foarte redus, se datora limitării abonamentelor, se limita la doar trei titluri: Scânteia, Scânteia Tineretului şi Viaţa Studenţească.
Ştiam conţinutul lor, cu puţine pagini ori articole interesante pentru tinerii studenţi, români sau maghiari.
Luni de zile ne-am zbătut să-i lămurim, să-i convingem, degeaba!
Opoziţia lor era logică, dar cum să îmbini logica la directivele stricte de partid?
Aşa a trecut primul an.
Abonamentele de la facultatea noastră, Biologie-Geografie, ne situau printre ultimele pe centrul universitar clujean.
După vacanţa de vară, începând cu 1 octombrie, ne-am reluat activitatea politico-educativă.
Personal, mă simţeam închis într-o cuşcă.
Poate că şi ceilalţi aveau o asemenea stare, dar eu, ca cititor convins, nu mă puteam lăsa păgubaş.
Educaţia, ca fenomen complex, nu putea fi alimentată doar politic, ea avea nevoie de un câmp mult mai larg de cuprindere.
Ştiam unde era defecţiunea şi eram hotărât să acţionez.
Mi-am asigurat o bază de informare la responsabilii de an din fiecare secţie, tatonând terenul.
Apoi, la o şedinţă a comitetului, m-am înscris la cuvânt şi am făcut o radiografie a sistemului bolnav.
Am dat şi soluţia vindecării.
Să lărgim aria abonamentelor până la maximum!
Să venim în întâmpinarea gusturilor şi a preferinţelor studenţilor.
Să-i învităm să se aboneze la ce vor ei!
Ce furtună am declanşat!
Cu câtă violenţă am fost întrerupt şi apostrofat!
Au trecut multe minute până am reuşit să mă apăr, să apăr această libertate, de opinie şi de acţiune.
Lovitura de graţie le-am dat-o cu un calm aparent, pentru că, roşu la faţă şi cu privirea ca două lasere, i-am ţintuit în tăcerea care s-a lăsat.
- Oare publicaţiile care se tipăresc în România nu sunt controlate de partid?
- România Liberă, de ce nu poate fi citită de studenţi?
- Revista Urzica, publicaţie satirică, de ce nu poate fi citită de studenţi?
- Ziarul maghiar Ifjumunkas, de ce nu poate fi citit de studenţi?
- Revista Cinema, de ce nu poate fi citită de studenţi?
- Întebările pot continua dar răspunsul este unul şi acelaşi: lăsaţi pe seama studenţilor libera alegere a presei scrise!
Ridicat în picioare, cu privirea rotindu-se către interlocutorii dogmatici, ştiam că voi ieşi învingător.
Învingător la vot, pentru că propunerea mea a întrunit majoritatea, chiar dacă nu zdrobitoare.
Am primit şi aplauze şi felicitări!
Dar şi priviri scăpărătoare, cu care eram obişnuit de mult.
Rezultatul?
Fenomenal!
A existat o aşa emulaţie la abonare, un fel de întrecere, între ani şi secţii, încât, la sfârşit de an, am ajuns fruntaşi pe centru universitar.
Am fost şi premiat: o cravată albastră şi un bilet gratuit la Tabăra Studenţească de la Costineşti.
Dar premiul cel mare l-au câştigat studenţii, prin liberalizarea în masă a culturii.
Atât cât se putea, în acea perioadă.
Câmpia Turzii
14 iunie 2015