#09 Gheţuşul
de V. Umbreanu
Încă înainte de a cădea prima zăpadă începea sezonul gheţuşului.
Când, după o ploaie rece de noiembrie, urma o noapte cu îngheţ.
Apoi, să te ţii!
Pe trotuare, doar la început ne dădeam pe gheaţă, pentru că, imediat, consătenii aruncau sare.
Dar în curtea şcolii bălţile îngheţate ne ofereau, în pauze, plăcerea alunecatului.
Plăcerea vitezei!
Dacă şi ningea, începea construirea pistei.
Noi băieţii, unul după altul, în alergare şi în alunecare, alungeam, palmă cu palmă, dispozitivul.
Parcă eram rachete vii, lansate în serii.
În serii atât de numeroase încât aşteptam la rând, nerăbdători, să parcurgem în viteză spaţiul de câţiva metri!
Asta şi pentru faptul că pauza era atât de scurtă.
Iarna, după ninsoarea de noapte, gheţuşul se cizela, se lustruia, se alungea, încât, echilibrul devenea precar.
Şi, intervenea căderea.
Căderea, care, punea adevărate probleme celui ce urma, celor care veneau din spate, în viteză.
Dar, uneori, căderea era provocată de cineva intenţionat.
De pe lateral, fugind înapoi la rând, unii, răutăcioşi, puneau repede o piedică.
Sigur, urma o cădere, cu râsete şi comentarii.
Din cauza aceasta, de cele mai multe ori, mă retrăgeam prudent şi priveam spectacolul.
Eram în clasa a II-a când gheţuşul a provocat un adevărat eveniment neprevăzut.
Într-o pauză obişnuită de iarnă ne lansăm înfierbântaţi, unul după altul.
Pe la mijloc, rulând în viteză ameţitoare, un coleg îmi pune piedică şi cad, rostogolindu-mă într-o parte.
Nu mă lovesc dar mă indispune.
Mă ridic şi revin într-o nouă lansare.
Ajuns pe la jumătatea gheţuşului, acelaşi coleg, intervine, râzând, cu o altă piedică.
Din nou râsete batjocoritoare.
Mă ridic şi fug spre coleg.
Să-l pedepsesc!
Fuge de mine ca un iepure, până în fundul curţii.
Eu, după el!
Se întoarce în viteză şi se urcă pe trotuarul acoperit din zona portretului lui Mihai Viteazul.
Eu, după el.
Ia curba în viteză şi, ajuns chiar în zona gheţuşului, era cât pe ce să-l ajung!
Dar el sare şi alunecă, ţipând de durere!
Cade şi rămâne jos, înconjurat de toţi competitorii.
Vin şi alţi elevi din curtea şcolii.
Eu, rămas pe trotuarul cu pricina, simt că s-a petrecut ceva grav.
Un învăţător, la spusele elevilor, mă ia de paltonaş şi mă duce la direcţiune.
Speriat, sunt interogat de directorul şcolii, învăţătorul Constantin Pantelimon.
Sever, cu glas puternic, ameninţător, îmi tot repetă: "- Să nu minţi!" şi "- Recunoaşte-ţi fapta!"
Roşu la faţă, cu lacrimi prelinse pe obraji, repet mereu cum s-a întâmplat totul.
Că mi-a pus piedică.
De două ori.
Că l-am urmărit să-l pedepsesc.
"- Cum să-l pedepseşti?" întreabă domnul director.
"- Să-i dau un picior în fund!"
Dar a tot fugit.
Eu l-am urmărit peste tot.
Prin curte, până în spate.
Apoi, înapoi.
Pe trotuar.
Pe la curbă.
Şi până la gheţuş.
Fără să-l ajung.
"- Nu l-ai împins?"
"- Nu, nu l-am ajuns şi nu l-am împins!"
"- A căzut fără să-l ating!"
Din nou admonestările directorului:
"- Să nu minţi!"
Şi:
"- Recunoaşte-ţi fapta!"
Nu mint.
Acesta este adevărul.
Apoi, rămas în biroul direcţiunii, aşteptăm să vină mama.
S-a trimis pe cineva să o anunţe.
La primărie, unde este dactilografă.
Până atunci, mi se permite să intru la clasă.
Acolo aflu că victima a fost dusă la spital, pentru că, în cădere, şi-a rupt un picior.
Doamna învăţătoare Maria Carasiniu, mă priveşte cu blândeţe.
Dânsa ştie că eu nu mint.
Că eu spun adevărul.
Totdeauna spun adevărul.
x
Pedeapsa primită, o mustrare.
x
Dar, spre surpriza tuturor, a mea în special, colegul n-a mai revenit la şcoală şi, de atunci, nu l-am mai văzut.
Ultima imagine, cea căzut pe gheaţă, cu elevii înconjurându-l, este vie în memoria mea.
Câmpia Turzii
11 iunie 2015