#08 Învăţătorul Băţagă
de V. Umbreanu
- În pauza mare, jucăm?
- Sigur, dar să fim atenţi, să nu ne vadă!
Aşa ne-am înţeles.
Cu Vila.
Eu, în clasa a IV-a, ultima de pe stânga.
El, într-a II-a, lângă Mihai Viteazul, pe cealaltă latură a şcolii.
Aşezaţi în rând, pe clase, intrăm la ore.
Eram în al treilea an de joacă.
De-a piţulele.
La început, pierdeam toţi nasturii.
Nasturii luaţi de la hainele vechi din casă.
De la cămăşi.
De la pantaloni.
Chiar şi de la feţele de pernă, deşi, aceştia nu erau acceptaţi de orice piţular.
Mai ales de cei mari.
Fiind de pânză, cu aţe ţesute la mijloc, nu căpătau valoare.
Valoare unitară.
În cel mai bun caz, era doar 2 la 1.
Adică doi nasturi la valoarea de 1.
Cei mai slabi erau aceştia, cum li se zicea, de cârpă.
Apoi urmau pleoarii, adică de pleu sau de tablă.
În frunte, cei mai valoroşi, cei de os.
La cei de os, cu cât erau mai mari, valorau mai mult.
Valorau până la 5 sau 6 puncte.
Acum, în oră, când mă gândesc la ei, trebuie să fiu atent şi la domnul învăţător.
Este nou.
Nou şi sever.
Nu ca cei de dinainte.
- Atenţie la mine, cu toţii!
Vocea învăţătorului îmi întrerupe gândirea.
Gândirea la piţule şi nasturi.
Acum predă noua lecţie.
Cum a trecut ascultarea?
Parcă visez.
În realitate, jocul de-a piţulele.
În vis, orele, orele de şcoală.
Scriem.
Scriem cifre, numere.
Matematică.
Înmulţim şi împărţim.
Probleme.
Trebuie să fiu atent.
Să mă concentrez.
Altfel, dacă mă prinde neatent, mă pedepseşte.
Ca pe alţii.
Ca pe toţi.
Ne ia de perciuni.
Ne ia şi ne ridică, încetişor.
Când credem că se termină şi scăpăm, brusc, ne ridică mai sus!
Aşa apar lacrimile.
Usturimea.
Şi ruşinea.
Am păţit-o doar o dată!
Dar alţii, vai de ei!
Scriu.
Scriu în maculator.
Cifre, numere, probleme.
Dar, trece timpul.
Acesta este important, că trece şi vine pauza, pauza mare.
Îmi pipăi în buzunar piţula şi nasturii, cei câţiva nasturi.
De sub batistă.
Ascunşi.
De când noi, piţularii, am devenit cunoscuţi, că jucăm în fiecare pauză, ba şi după ore, ni s-a înterzis.
Ni s-a interzis, încă din toamnă.
Dar, pe stradă, jucăm şi iarna, aproape în fiecare zi.
Acum, la sfârşit de aprilie, la şcoală jucăm pe furiş.
Pe furiş, mai ales în pauza mare, la zidul din spate.
Acolo, lângă gardul preotului reformat.
Mascaţi de copiii care se joacă.
Învăţătorii care fac de serviciu stau doar lângă direcţiune, pe treapta de sus.
Pe noi nu ne pot vedea.
- Atenţie, notaţi exerciţiul 5 ca temă acasă!
Voca învăţătorului mă trezeşte din vis şi notez , încercuindu-l.
Afară, cât mai repede afară!
Azi n-o să mănânc în pauză.
Pachetul cu pâine şi unsoare îl las pentru cealaltă pauză.
O zbughesc pe coridor şi iată-mă în curte!
Colegii încep meciul de fotbal.
Pe mine nu mă interesează, nici nu joc bine.
Mă şi cotonogesc.
Eu stau lângă zid, în colţ, şi privesc în hărmălaia din curte să-l văd pe Vila.
De ce nu vine?
De ce nu vine cum a promis?
Cum ne-am înţeles?
Piţula şi cei câţiva nasturi, parcă mă frig din buzunarul pantalonilor scurţi.
Pantofii maro calcă apăsat pământul moale, după ultima ploaie.
În sfârşit, apare în fugă vecinul de stradă.
Vila, mai mic decât colegii de clasă.
Grăsuţ, cu părul creţ şi cam tuciuriu.
Dar altfel, vesel şi glumeţ.
Iar la piţule, slab.
Aici este problema!
Abia aştept să-i iau nasturii!
Vila este o comoară.
Este o comoară din cauza nasturilor.
De ce?
Simplu!
Tatăl lui este croitor şi croitorii au o mulţime de nasturi.
Nasturi adevăraţi.
Nasturi valoroşi.
Mai ales cei de palton!
- Hai să jucăm, pentru că ai întârziat nu avem mult timp!
Reproşul mă face nervos.
Cât timp am pierdut, aşteptându-l!
- Arunci primul, drept pedeapsă!
E şi normal să-l pedepsesc!
Câte minute mai avem la dispoziţie?
Jucăm febril şi nervozitatea ne influenţează jocul.
Acolo, în colţ, nu auzim şi nu vedem nimic altceva.
- Ce faceţi aici?
Glasul puternic şi piţigăiat al învăţătorului meu sparge visul în ţăndări.
Curtea goală!
N-am auzit când s-a sunat.
Acum este acum!
- Daţi piţulele şi nasturii la mine!
Spăşiţi, uluiţi, prinşi în fapt, ne supunem.
Golim buzunarele.
Al meu, o piţulă şi vreo zece năsturei,
dar al prietenului meu era umflat de nasturi.
Şi ce nasturi!
De toate mărimile şi culorile!
Privesc înmărmurit cum se umplu palmele făcute căuş ale învăţătorului.
Cum şi le deşartă în buzunarele vestonului maroniu, cu dunguliţe albe.
- Tu du-te la clasa ta, că apoi voi vorbi cu învăţătoarea!
Vila o ia la fugă ruşinat şi îngrozit.
Eu, luat de perciunii din stânga, cu mâna dreaptă a paznicului şcolii, sunt ridicat rapid şi aproape pe sus, sunt dus în clasă.
Colegii râd, prăpădindu-se!
Sunt dus printre rânduri până la catedră unde mi se ordonă:
- În genunchi, mizerabile!
Cu lacrimi pe obraji, roşu la faţă, privesc în podeaua dată cu motorină.
În clasă s-a făcut linişte.
Toţi colegii îl urmăresc pe domnul învăţător.
Sunetele suspecte mă fac atent şi pe mine, liniştindu-mă oarecum.
Ce face domnul Băţagă?
Iată, ia de pe catedră un ziar.
Desface tacticos ziarul şi rupe o parte din el, punând-o pe catedră.
Toţi îl privesc atenţi, fără nici un murmur.
Apoi, scoate din buzunarele vestonului nasturii şi piţulele şi le depune în mijlocul foii de ziar.
- Iată unde au ajuns elementele acestui joc nenorocit, interzis în şcoală!
Apoi, către clasă:
- Cine merge să arunce în closet această
"comoară"?
Privesc spre colegii care ridică mâinile.
Da, sunt cei câţiva care, prea educaţi, n-au nimic de-a face cu această pasiune.
- Vino tu şi execută această pedeapsă!
Sigur, colegul cel mai gudurător primeşte însărcinarea.
Luând pachetul şi privindu-mă victorios,
pleacă afară şi se întoarce după câteva minute.
Învăţătorul:
- Ai aruncat obiectele unde le este locul?
Răspuns:
- Da, domnule învăţător!
- Bine, iar tu (către mine), du-te la loc şi să-ţi fie învăţătură de minte!
Mă ridic şi-mi privesc genunchii mânjiţi de motorină în timp ce iau loc în bancă.
Orele s-au scurs fără alte incidente.
La sfârşit, după ultima oră de curs, în curtea şcolii, în drum spre poarta de ieşire, se apropie de mine executantul sentinţei şi-mi spune zâmbind, la fel de victorios:
- Du-te şi recuperează pachetul din grădina preotului unguresc!
Italia
Soncino
Pe malul râului Oglio, la pod.
8 iunie 2015