#07 În sala de operaţii

de V. Umbreanu

Ce greu mi-am revenit!

După operaţia din sala de urgenţe, când chirurgul a făcut să ţâşnească puroiul din degetul meu, chinul şi coşmarele m-au ţinut captiv.

Trei zile şi patru nopţi.

Cu dureri până la graniţa rezistenţei.

Cu poziţia numai la orizontală.

Pe spate.

Cu siringile în şolduri.

La fiecare 6 ore.

Fără somn.

Fără poftă de mâncare.

Cu mâna dreaptă în poziţie verticală.

Cu palma ascunsă după bandaj.

Cu tendinţa de a o coborî, în epuizarea musculară.

Dar cu o rapidă ridicare din cauza sângelui năvălind în ea.

Gravitaţia.

Greutatea efectului ei.

Lacrimile au secat de mult.

Nu exista nici o graniţă.

Nici o graniţă între zi şi între noapte.

Câteva clipe, mai lucide parcă.

Apoi din nou ceaţa.

Ceaţa confuză.

Cu obiectele fără contururi precise.

Şi tăcerea.

Mai ales tăcerea de noapte.

Când, colegul de suferinţă, din salonul cu două paturi, dormea.

Şi el la orizontală.

Numai la orizontală.

Dar cu picioarele ridicate, sprijinite de o schelărie de suporturi.

Ca în filmul cu Stan şi Bran.

Ziua vorbea cu mine, râzând şi glumind.

Făcând haz de situaţia lui.

Dar pe mine discuţiile mă oboseau.

Şi cu cel de alături, tehnician veterinar accidentat, cu motocicletă cu tot.

Şi cu surorile.

Chiar şi cu medicii.

Doar chirurgul, atunci când venea în vizită, se impunea, cu aluziile şi ironiile fine.

Nici la toaletă nu prea mergeam, după hrana, luată mai mult din obligaţie şi jenă.

Dar acum, în dimineaţa aceasta, mă simt altfel.

Mă simt din nou eu, cel sigur pe mine.

Cel optimist.

Parcă m-am trezit dintr-o stare somnolentă îndelungată.

Salonul mi se pare o cameră de hotel.

Lumina de la fereastră, plăcută.

Cârpele de lângă patul vecinului, familiare.

Instalaţia cu picioarele, caraghioasă.

Veselia veterinarului, debordantă.

Particip la ea.

- Ţi-ai revenit, în sfârşit, mi se adresează bonob.

Sporovăim în timp ce ne vine micul dejun.

Simt foamea nu numai în aparatul digestiv.

O slăbiciune plăcută.

Salivez.

Când căruciorul dispare, aproape că am devorat porţia.

Pâine cu unt şi ceai.

Nici n-am simţit că am mâncat ceva.

Apoi mă ridic, în sfârşit sigur pe picioare.

Intru în papucii prea largi.

Târşâind, ajung la uşă, o deschid şi ies pe culoarul pustiu.

Privesc pe ferestre şi recunosc peisajul de primăvară din curtea spitalului.

Aprilie.

Gândurile, din nou libere, ţes o stare de bucurie.

De bucurie de a trăi.

Iată, las mâna în jos şi nu mă doare imediat.

O ridic iarăşi, cu prudenţă.

Ştiu că mă voi vindeca.

- Ai scris poezii, domnule profesor?

Întrebarea din spate mă surprinde nepregătit.

N-am auzit paşii chirurgului-şef.

De când ştie că scriu poezii?

După ce-l salut încă nu-i răspund.

- Ştiu, pentru că în clipele dintre deliruri, ai spus tuturora acest lucru!

Lăsându-mă să-mi revin, puţin întors, mai declară:

- Abia aştept să mi le citeşti!

Cu aceste momente binefăcătoare, ca un semnal de convalescenţă, au trecut câteva zile.

Zile de refacere rapidă.

Degetul se vindecă.

Pofta de mâncare mă bântuie.

Ca şi plimbările.

Ca şi discuţiile.

Cu Bubu, veterinarul.

Cu surorile.

Cu medicii, dar mai ales cu chirurgul-şef.

Bineînţeles că am reînceput să scriu versuri.

Am găsit şi titlul volumului.

Potpuriu chirurgical.

Când a aflat chirurgul-şef, a început să râdă.

Şi de versurile, oarecum naive.

Aşa am aflat că poetul Şt. O. Iosif îi este unchi.

Într-o zi, mi-a făcut o invitaţie surprinzătoare, dar, aşteptată.

- Nu vrei să asişti la câte o operaţie?

Şi imediat, justificând-o:

- Ca profesor de biolegie şi ca poet, cred că te interesează!

Bineînţeles!

I-am mulţumit pentru cele spuse şi m-a anunţat că în ziua următoare, după ora 10, mă aşteaptă la sala de operaţii.

Încântat, întors în salon, îl anunţ şi pe veterinar.

Cu această ocazie îmi dă, cu lux de amănunte, faze din multele operaţii la care a fost supus după accident.

Să i se repare fracturile multiple şi organele afectate.

Am dormit ca niciodată de bine.

Dimineaţa, la ora 10, eram la întâlnire.

Simţeam agitaţia pregătirilor şi în aerul din jur.

O stare neobişnuită mă cuprinse, ca şi cum am intrat într-un câmp electric, cu emoţia drept sigur semnal.

O asistentă mă introduce la spălător, unde chirurgul-şef tocmai se ştergea după seria de spălături şi i se puneau mănuşile, apoi învelişul peste bonetă şi peste faţă.

Rămâneau doar ochelarii şi ochii liberi, dedesupt.

Privirea pe care mi-a aruncat-o a fost ca o tangentă preocupată şi serioasă, fără urme de familiaritate.

Au urmat medicul chirurg-asistent, anestezistul şi asistentele.

Urmez şi eu indicaţiile unei asistente şi aştept să intru în sala de operaţii.

Când sunt invitat, pe masa din centru deja era instalată pacienta, sub faldurile pânzelor sterilizate.

Cum să poţi descrie real sala de operaţii?

Pereţii albi.

Lămpile cu lumină puternică.

Aerul cald.

Ordinea obiectelor din jurul mesei.

Un fel de catafalc.

Cu pacienta aşezată pe abdomen, ca o mumie vie.

Cu personalul medical din jur, ca nişte preoţi ai ştiinţei medicale.

Eu, intrusul, lângă perete, cu privirea ca un periscop din valurile sterilizate.

Nu mă recunosc.

Nu sunt eu, cel stăpân pe mine.

Cu siguranţa într-un mediu cunoscut.

Cu reflexele ştiute sub control.

Aici, o tensiune neobişnuită, care mă ridică gradual, pe nişte trepte, încet.

Discuţiile de la masă, obiectuale, cu gesturi sigure, înlănţuite, dirijate de chirurgul-şef.

Din când în când, comentarii, justificări, întăriri.

Voci.

Clinchete.

Foşnete.

Prin urechile mele, umplute cu vată.

Vata emoţiei.

Când, la un moment dat, vocea înfundată a chirurgului-şef, care mi se adresează:

- Vino mai aproape, domnule profesor,

deşi nu prea ai ce vedea!

Câteva momente de monotonie chirurgicală, apoi din nou:

- Aici avem un caz destul de simplu, cu această pacientă, cam corpolentă, nu-i aşa doamnă?

De sub cearceaf se aude vocea celei operate, râzând, aprobând.

Ştiam că operaţia se face cu anestezie locală, medicii conversând cu pacienta în timpul operaţiei.

- Doamna, din cauza unor injecţii în şold, a făcut o reacţie secundară, profundă, poate din cauza acului siringii insuficient sterilizat.

Din nou, termeni medicali operaţionali: bisturiu, pensă, tampon.

Voci şoptite.

Clinchete.

Mişcări precise.

Apoi, către mine:

- I s-a făcut o gâlmă profundă, care o deranjează când şade ori când stă culcată.

Pauză de lucru.

Abia acum constat că sunt transpirat iar fruntea îşi uneşte picăturile de sudoare, care şiroiesc în jos.

Siguranţa parcă mi-a dispărut şi o ceaţă îmi tulbură vederea.

Chirurgul-şef încheie:

- Chiar acum extragem corpul străin şi-l depunem în casoletă!

Ca într-un laborator cu studenţii, ridică la vedere organul extras, cu două pensete, şi-l lasă în casoleta întinsă de o asistentă.

În clipele acelea, parcă arăta ca un diamant enorm, roz, translucid, adus afară dintr-o scoică uriaşă.

Dar nu mai simţeam picăturile de transpiraţie ci râuri şi fluvii care mă inundau.

Conştient cumva că nu voi mai rezista să rămân în poziţia verticală, mă retrag spre perete.

Chirurgul-şef, cu privire de vultur, realiză situaţia şi, ironic, mă tachnă:

- Ne părăseşti, domnle profesor?

Da, părăseam aventura din sala de operaţie şi, fără să mai pot răspunde, ajuns la peretele solid, alunec în jos, într-o stare de linişte, ca o intrare în vis.

Vocea paternală am mai auzit-o, ca din depărtări, sugerând unei asistente:

- Daţi-i un pahar cu apă şi câteva picături de morfină, domnului profesor.

Apoi, trec bune minute până când îmi revin.

Simţind realitatea din nou.

Ca pe-o ieşire din ceaţă.

Cu evaporarea lentă dar răcoroasă a transpiraţiei de pe frunte.

Cu energia revenită, să mă ridic, încet încet, rezemat încă de perete.

Aşa părăsesc sala de operaţii, ca un student care şi-a greşit, poate, meseria.

Câmpia Turzii

28 ianuarie 2015