#05 Intuiţia
de V. Umbreanu
Cobor iarăşi în staţia pustie.
În fiecare zi de pescuit în zonă, doar eu cobor dimineaţa şi tot eu urc seara în tren.
Trenurile denumite în jargonul modernizat "interregio"!
Impiegaţii, cu aceeaşi privire pierdută în timp.
Doar câinele păros, de data aceasta, lipseşte să mă latre.
Pe drumul denivelat, paralel cu calea ferată şi cu Mureşul, înaintez grăbit, cu cizmele, prin bălţile de la ploaia recentă.
Aerul răcoros, cu vântul moderat, face să foşnească frunzele plopilor seculari de pe malul abrupt al râului.
Mă minunez şi acum de trunchiurile lor cu diametrele impresionante.
Nici trei persoane nu le pot cuprinde!
Şi înălţimile !
Adevărate minuni ale naturii.
Şi totuşi, pescarii sălbatici aprind focuri la bază, fără nici un respect pentru existenţa lor.
Trec peste linii pe cărarea cunoscută şi ajung în iarba înaltă.
Cizmele mi se udă imediat şi chiar pantalonii.
Din loc în loc, abia se observă urmele pescarilor spre locurile de pescuit.
Văd apele cu nivel crescut şi puţin tulburi.
Mă opresc dincolo de marea bulboană şi mă eliberez de undiţă şi de raniţă.
Pe celălalt mal, vitele împrăştiate pasc pe păşunea verde.
Sus, în coroana arborilor, glasurile ciorilor şi a puilor lor cerând de mâncare.
Dezleg segmentele undiţei negre şi le montez repede.
Scot din raniţă sacoşa împletită şi cutiile cu cosaşi şi gândaci verzi.
Încarc pe cârlig un gândac şi trei cosaşi.
Momeala preferată a clenilor.
Introduc în sacoşă cutiile şi trec peste umăr legătura sacoşei, apoi salt raniţa în spate.
Cu undiţa în mâini încep pescuitul în rarele locuri ale ţărmului.
Plopii, sălciile şi tufişurile parcă iau în stăpânire teritoriul tot mai mult, cu trecerea anilor.
Malul înalt şi apa adâncă impun atenţie mărită.
Mai ales acum, cu solul alunecos după ploaia din noapte.
Lumea exterioară a dispărut.
Societatea.
Civilizaţia.
Doar natura.
Doar natura şi pescarul, parte a ei.
Atent la pluta de tuleu, cu inelele negre, de la un cablu.
Rulez şi derulez nailonul de pe bobina veche.
Nailon de grosime 0,40.
Procurat doar anul trecut.
Care poate susţine 18 kilograme.
Sper să fie aşa.
Totuşi, civilizaţia, aici, îşi face mereu auzită prezenţa.
Trenurile.
Trenurile care trec, din când în când, pe liniile din spate.
Marfare şi de călători.
Le aud cum se apropie şi mă deranjează.
Parcă îmi tulbură pasiunea.
Atenţia.
Transa.
Pământul vibrează şi peştii din apă fac cercuri.
Apoi, când se îndepărtează, se instalează liniştea.
Apele.
Ţărmul.
Pluta.
Mi-e cald şi introduc în raniţă pulovărul.
Rămas în cămaşa cu mânecile lungi, mă bucur de libertatea braţelor mai mult.
Prind din când în când câte un clean.
Clean, care ajunge în sacoşă iniţial.
Apoi, în răcitorul portativ peste calupurile de gheaţă.
Timpul trece pe neobservate.
Schimb locurile.
Ajung în zona curburii unde lipsesc arborii.
Ierburi înalte maschează malul şi atenţia trebuie menţinută la maxim.
Viteza apei, crescută.
Manevrarea firului, dificilă.
Trenurile, mai depărtate, reduc disconfortul.
Astăzi nu prea trag peştii la momeala afişată.
Răcitorul deţine doar câţiva cleni şi somotei.
Este amiază.
S-a încălzit dar bate vântul.
Totuşi, transpir.
Şi foamea.
Foamea, care mă deranjează, parazitând farmecul.
Îi amân cererea până ajung la capătul curbei.
Acolo unde, un gard electric, menţine câteva vite la păşune.
Să nu avanseze în lanul de porunb şi cel de grâu.
Modernizare în plină sălbăticie.
N-au nevoie de paznic.
Iată-le, lângă nişte tufe de salcie, rumegând.
Rumegând şi privind intrusul.
Pescarul.
Ocolesc atent capătul perimetrului, cu stâlpii dispuşi egali, până la ţărm.
Intru în ţarcul păşunii, cu iarbă păscută şi crengi uscate.
Atent la plută, uit de vite.
Mai prind doi cleni.
Unde începe o altă zonă cu sălcii pe mal mă hotărăsc să-mi astâmpăr golul din stomac.
Depun undiţa jos.
Las raniţa în iarbă.
Mă eliberez de sacoşă şi introduc clenii în răcitor.
Apoi, dintr-o sticlă de o jumătate de litru, mă spăl pe mâini şi scot o porţie de mâncare.
Pâine cu gem de vişine.
Stau în picioare şi mânânc.
Atent la plută.
Pe celălalt mal, alte vite coboară pe pietriş la apă.
Se adapă şi urcă din nou pe ţărmul înierbat.
Una, rămâne în apă, răcorindu-se.
Câteva ţărci gălăgioase trec în zbor peste apele tăcute.
Un alt tren, acolo, departe.
În final, sorb apă plată din sticlă.
Mă minunez cum a trecut timpul.
Parcă adineaori am coborât din tren.
Iar acum soarele se pregăteşte să apună.
Înnod şnurul raniţei.
Trec iar sacoşa peste umăr, înham raniţa şi recuperez firul undiţei.
Din cârlig, peştişorii au ciugulit cosaşii şi o parte din gândac.
Mă întorc spre gară, ieşind din zona cu vite
Acestea, fără să observ, au dispărut în bercul din apropiere.
Mai am două ore până se înserează şi, ca de multe ori, schimb pluta cu un plumb.
Ajuns în zona cu plopi, refac instalaţia şi montez pe cârlig o lăcustă, păstrată special pentru acum.
Cobor atent într-un loc, din puţinele până la gară.
Treptele din ţărm, săpate grosier de pescarii locali, ascund o alunecare periculoasă.
De aceea nu cobor prea mult ci pescuiesc de pe ţărm.
Undiţa, de aproape 4 metri, îmi permite să arunc unde trebuie.
Las bagajele în iarbă şi arunc plumbul, aşteptând să se stabilizeze.
În sfârşit, iau loc lângă raniţă şi aştept.
Nu după mult timp, vârful undiţei mă face atent.
Cineva are treabă la cârlig.
Da!
Câteva lovituri şi reacţia reflexă.
Recuperez uşor un clean.
Eliberez cârligul şi constat că jumătate din lăcustă a fost înghiţită.
Nu-i nimic.
Peştele ajunge în sacoşă iar câţiva cosaşi completează locul disponibil din cârlig.
Arunc şi aştept.
După trecerea unui tren, în liniştea reinstalată, mai apare un clean din împărăţia apelor.
Ambii ajung în răcitor, peste ceilalţi confraţi.
Privesc ceasul de pe mâna stângă.
Ora 20!
Când au trecut 12 ore?
Peste o jumătate de oră trebuie să fiu în staţie, pentru personalul de Teiuş-Cluj!
Înaintez prin iarbă, apropiindu-mă de gară.
Ajung în locul unde, anul trecut, am avut întâlnirea cu somnul de peste un metru lungime.
Chiar dimineaţa!
Şi care mi-a rupt nailonul, acest nailon de 40!
Care, scrie, ţine 18 kg.!
Dacă mai pescuiesc în aceste ultime minute şi prind în cârlig un somn tot aşa de mare,
ce mă fac?
Ţărmul înalt şi apa adâncă, marcată în stânga şi-n dreapta de plopi şi sălcii, nu-mi permit să-l manevrez, obosindu-l.
Şi-mi va forţa atunci, iarăşi, rezistenţa firului.
Oare merită să mai încerc?
Nu va trebui atunci să folosesc briceagul, să tai nailonul, să eliberez somnul?
Ca rândul trecut?
Privesc ceasul.
Ora 20,05.
Nehotărât, stau în iarbă şi aştept.
Ce aştept?
Hotărârea?
Mai înaintez câţiva metri şi mă apropii de pe cărare de râu.
Locul din care am privit Mureşul, dimineaţă.
Ieşirea apelor din marea bulboană.
Cu un curs mai rapid.
Cu stânci sub mal, pentru protecţia zonei cu linia ferată.
Un peşte mare nu poate fi ridicat pe mal, nici cu minciogul, nici cu ajutorul cuiva.
Şi totuşi, las raniţa în iarbă, la fel sacoşa.
Din buzunarul stâng al raniţei extrag o cutiuţă galbenă, din cele 5, cu coropişniţe.
Procurate nu demult, de la un magazin, cu 3 lei bucata.
Desprind capacul.
Dau de-o parte pelicula de gunoi şi înhaţ insecta dolofană.
Înlătur capul, cu dexteritatea câştigată în timp, şi o rulez în cârligul albastru, peste rămăşiţa lăcustei.
Iată hotărârea pusă în practică.
Momeala cunoscută drept ideală, pentru somni.
Desprind fir de pe bobină, cam 10 metri, apreciaţi suficienţi, şi arunc montura.
Nu departe de ţărm.
În apele repezi.
În umbra plopilor şi a înserării.
Plumbul s-a fixat.
Vârful undiţei aşteaptă, vibrând uşor, la presiunea curgerii apei.
Nici n-am avut timp să-mi închipuiesc ceva.
O urmare.
O posibilitate.
Că.
Vârful s-a arcuit.
Atras de o teribilă forţă.
Care să-mi smulgă undiţa din mâini.
Ajunsă paralelă cu ţărmul.
Cu plumbul ridicat de pe fundul apei şi forţat, împreună cu firul, la o tracţiune mecanică bruscă.
N-am avut timp la dispoziţie decât să ţin, reflex, captura.
Până când, nici după vreo 10 secunde, firul s-a rupt.
S-a rupt fără să se audă un sunet, ca altădată.
Şi acolo, în apa adâncă, au apărut la suprafaţă, câteva valuri, de 5-10 cm. înălţime.
Ca un recul.
Ca un răspuns.
Ca un salut.
Şi, fără o urmă de regret, am început să recuperez firul rămas, doar de câţiva metri.
Uimirea n-a vizat atât evenimentul cât predicţia petrecerii lui.
A posibilităţii petrecerii lui.
Cu calm privesc ceasul.
20,15.
Cu acelaşi calm, dezmembrez segmentele undiţei şi, cu sforile scoase din buzunarul din spate al pantalonilor, le leg la capete.
Cu undiţa încă în mâini, mă apropii din nou de marginea ţărmului şi privesc zona.
Ca să constat, încă o dată, ca o verificare suplimentară, că nu l-aş fi putut ridica, pe ţărm,
nicicum.
Nici cu un minciog.
Nici cu ajutorul cuiva.
Şi dacă aş fi avut spaţiul liber de manevră, pentru a-l obosi, pentru a-l aduce la mal, într-un timp de zeci de minute, timpul acesta nu-l aveam la dispoziţie.
Din cauza trenului.
Iată, cu raniţa în spate şi cu undiţa în mână, mă îndrept spre gara aflată la 200-300 metri distanţă.
Merg, cu uimirea care m-a cuprins, concentrată într-o singură explicaţie.
Intuiţia.
Câmpia Turzii
6 iulie 2014