#04 Sponsorizarea

de V. Umbreanu

Versurile îşi anunţă apariţia iminentă printr-o stare deosebită.

O obligare, din partea subconştientului, de a neutraliza realitatea, de a te izola parţial.

Şi de a aştepta ca să ţi se dicteze mesajul, prin cuvinte.

De multe ori codificate, atunci când, starea luând sfârşit, nu le înţelegi pe deplin.

M-am obişnuit destul de târziu cu acest tandem interior.

Dar, devenind obişnuinţă, deci o a doua natură, uimirea de la început a devenit o pasiune lingvistică.

Şi, de ce nu?, chiar artistică.

Cu trecerea deceniilor, versurile s-au integrat în volume, iar acestea au împins cunoaşterea de sine spre cititori.

Doar suntem părţi care ne integrăm în societate.

Dacă înainte de 1989 revistele şi criticii profesionişti mi-au respins, cu două excepţii, versurile, după 1989 s-a instaurat rapid o altă cenzură, cea economico-financiară.

Şi nu costul per volum constituia bariera ci volumul tirajului.

Editurile private, apărute ca ciupercile după ploaie, nu tipăreau nici un volum sub 200 de exemplare (mai recent sub 100).

Costul, pentru mine, era exorbitant.

Aşa am făcut cunoştinţă cu termenul de "sponsorizare".

Adică să găsesc persoane ori instituţii dispuse la plata costului unei tipăriri de volum.

Ce experienţă am dobândit!

În anii 1992-1998, tot mai îndrăzneţ, am deschis uşi nenumărate.

Am dus discuţii.

Am găsit argumente.

Am avut răbdare.

Am revenit, după promisiuni.

Dar, marfa mea, căci marfă devenise în capitalismul sălbatic, nu avea trecere.

Gustul publicului, într-o rapidă transformare, era canalizat, după decenii de abstinenţă, spre literatura uşoară, de consum rapid, chiar dacă superficial.

Şi atunci, cine să fie atras de experimentele mele?

Cine să le digere?

Cine să le aprecieze?

Chiar dacă, spre uimirea mea, am găsit câţiva cititori constanţi, tirajul editurilor nu-l puteam depăşi.

Două situaţii, din multele, au fost edificatoare.

O rudă, din aşa zisa "lume bună", a unui

coleg de gimnaziu, aflând de zbaterea mea, mi-a spus pe şleau:

- Îţi dau 200 de mărci dar cât voi câştiga din această afacere?

M-a lăsat fără răspuns.

Cine să cumpere volumele unui necunoscut?

Cine să le facă o critică imparţială, dacă nu favorabilă?

Cine să se ocupe de reclamă?

Cum să te aştepţi la câştig, la rentabilitate?

O altă încercare, cu primarul local, partener la partidele de tenis de masă.

Ce răspuns am primit?

- Primăria nu are bani pentru sponsorizări, doar pentru cheltuieli de protocol!

Adică, mai capitalist spus, pentru mâncare, băutură şi ... hârtie igienică!

Da, am priceput, până la urmă, ce este sponsorizarea!

Şi totuşi, spre surpriza mea, am găsit o înţelegere neaşteptată la directorul Combinatului Metalurgic, cu participare de jumătate din costul unui volum, în tiraj de 100 de exemplare!

La care s-au adăugat, cu sume mai mici, un inginer, şef la IREC şi un maistru de la o şcoală generală.

Aşa am "spart gheaţa" cu volumul de versuri "Terapie de şoc" în anul 1998.

Chiar şi titlul este semnificativ!

Pentru vremurile pe care le trăim.

De atunci, am renunţat să beneficiez de sponsorizări, ci, cu răbdare şi cu economii drastice, procur sumele pentru volumele următoare.

Dar, şi aici, am găsit o înţelegere deosebită la Editura Risoprint, ca să-mi tipărească volumele şi la tiraje mai mici.

La câţi cititori fideli am!

Câmpia Turzii

1 iunie 2014