#03 Antrenorul de atletism

de V. Umbreanu

În orăşelul nostru, în anii '50, sportul a cunoscut o dezvoltare extraordinară.

Pe lângă echipa de fotbal, mereu fruntaşă în divizia B, tineri talentaţi şi inimoşi se antrenau, chiar la nivel naţional, la tot mai multe discipline.

Aşa era la handbal, volei, box, popice, tenis de câmp.

Într-o zi m-a uimit un afiş care invita spectatorii la o întrecere atletică dintre lotul naţional şi o echipă locală.

Până atunci nu ştiam că există cineva care să concureze cu atleţii din lot.

Era într-o duminică, înainte de meciul de fotbal.

Astfel am asistat, pentru prima dată, la un asemenea spectacol sportiv.

În special, alergătorii m-au impresionat.

M-am trezit că vibrez, că sunt şi eu participant, chiar dacă din peluză.

Dintotdeauna mi-a plăcut să alerg.

Copil fiind, jocul de-a prinsa m-a captivat aşa de mult încât, urmărit de cel pedepsit, zburam pur şi simplu.

Parcă nu aveam greutate!

Mă îndepărtam în viteză şi nu doream să mă opresc.

Parcă gustam însăşi esenţa libertăţii!

La Arieş, când ieşeam din apă, o luam la fugă, singur, pe nisip şi pietriş, iar dacă treceam pe malul celălalt alergam pe păşunea Sâncraiului până la epuizare.

Dar cât de reconfortantă era întoarcerea, la pas, în aerul verii sau al toamnei!

Fiind şomer, proaspăt dat afară din uzină, cea mai mare parte a timpului învăţam pentru admitere.

Dar mergeam şi la pescuit ori ajutam în gospodărie.

Într-o zi, într-o pauză, în plimbare, am ajuns la stadion.

Acolo, atleţii noştri se antrenau pentru competiţiile viitoare.

Aşa l-am cunoscut pe antrenor.

Scund dar corpolent, cu o voce ascuţită şi puternică, făcea observaţii, dirijând alergătorii sau săritorii.

Stam, singur, cu braţele rezemate de gardul peluzei şi visam spre viitor.

Nici n-am observat când s-a apropiat antrenorul şi m-a întrebat:

- Nu vii la atletism?

Blocat pe moment, fără să-l salut măcar, priveam cum se desfăşura antrenamentul de la sine.

- Ce ţi-ar plăcea să faci?

A doua întrebare, mai directă, m-a dezmeticit şi i-am răspuns prompt:

- Să fug la viteză!

Râzând satisfăcut, mi-a explicat că nu sunt bun pentru vitezişti, din cauza conformaţiei corporale.

- Eşti prea subţire, nu ai masă musculară suficientă!

Şi mă atacă, direct, ca un bun cunoscător:

- Cât ai realizat pe suta de metri, la liceu?

- Peste 14 secunde!

- Ei vezi, nu vei avea niciodată rezultate competitive, nu vei putea progresa!

Puţin dezamăgit, îmi vedeam visul nevisat evaporându-se.

Dar, fără să-mi lase timp de gândire, mă abordă iarăşi direct:

- Eşti bun numai la semifond!

Ştiam că este vorba de alergătorii pe 800, 1500 şi 3000 de metri.

Îndepărtându-se, îmi lansă provocarea, ca o momeală:

- Vino sâmbătă, avem concurs de preselecţie la ora 10!

Stam rezemat cu braţele de bordura gardului şi priveam pe teren, fără să-i mai văd pe atleţi.

Simţeam ceva nou.

Parcă, undeva, s-a mişcat o rotiţă în angrenaj.

O hotărâre.

Să vin la concursul de sâmbătă.

Zilele şi-au urmat cursul.

Învăţătură din manualele de ştiinţe naturale.

Muncile în grădină şi "Între ape".

Plimbările.

Doar serile, înainte de a adormi, când măsuram zilele care trec, hotărârea de a veni la stadion, o simţeam, crescând în intensitate.

Şi a sosit şi ziua de sâmbătă.

În incintă, o grămadă de tineri prezenţi, unii cunoscuţi, cei mai mulţi străini pentru mine.

Stam de-o parte, stingherit.

Un tânăr cu mustaţă neagră în formare, cu un carneţel în mâini, trece pe la fiecare şi-l înscrie.

Îi spun numele când ajunge şi la mine.

Antrenorul, febril, ne cheamă într-o încăpere, să ne alegem pantofii de alergare.

Se face busculadă.

În înghesuială, fiecare răscoleşte grămada de pantofi de tenis, de diferite mărimi, legaţi în pereche cu şireturile.

Printre ultimii ajunşi, privesc nehotărât cele câteva perechi rămase.

Toate vechi, toate folosite.

Afară, ceilalţi, se descalţă deja de pantofii de stradă pe care-i aşează lângă zid.

Eu sunt dezamăgit.

Nu mi-am găsit ceva pe măsură.

Toate perechile erau ori prea mici, ori prea mari.

Ies afară fără încălţăminte de alergare.

Tipul cu mustăcioară mă vede pleoştit şi vine la mine.

- Nu ţi-ai găsit pantofi?

- Nu, nu mi-s pe măsură!

- Nu se poate!

- Ba da, nu mi se potrvesc!

Mergem înăuntru şi răscolim ce-a rămas, fără succes.

Ieşim afară şi merge la antrenor raportându-i.

Acesta vine la mine, îmi priveşte picioarele şi intră în depozit, revenind repede cu o pereche.

- Ia-i pe aceştia şi grăbeşte-te, că imediat începe concursul!

- Dar nu mi-s buni, am tot încercat!

- O să te obişnuieşti pe parcurs!

Mirat, dar şi cu un început de nervozitate, fac schimb de încălţăminte.

Sigur, pantofii mi-s prea mici!

Degetele, blocate înainte, se chircesc în spaţiul redus.

Glasul antrenorului opreşte discuţiile.

- Atenţie la mine, vă rog linişte!

După care ne explică, în grabă, condiţiile alergării.

Vom alerga îmbrăcaţi, neavând suficiente echipamente.

Traseul, de câţiva kilometri, va urma drumul de ţară până la Gara Călăraşi şi înapoi.

Timpul nu va conta, doar rezistenţa şi terminarea antrenamentului.

Concurenţii se pregătesc de start.

Fără nici o ordine, care cum apucă, stăm lângă antrenor.

Startul a fost simplu:

- Gata, plecaţi!

Iată, pornim în trombă!

Alerg şi eu câţiva metri şi mă opresc.

Degetele se opun tratamentului.

Vocea din spate:

- Ce faci, du-te înainte!

Mă întorc nemulţumit şi panicat de situaţie.

Protestez:

- Voi avea numai răni la picioare!

La care, fermitatea antrenorului îmi găsi un răspuns fără replică, printr-o întrebare:

- Crezi că medaliile se câştigă aşa de uşor?

Ruşinat şi jignit pornesc în alergare.

Când ajung la poartă, pe drum, înainte, nu se mai vedea nici un concurent.

Ce să mai zic!

M-am chinuit tot traseul.

Casele, de-o parte şi de alta, până la ieşirea din localitate, mi se păreau martore la pedeapsă.

Căci aşa mă simţeam.

Pedepsit.

Apoi, pe pământul bătătorit de pe drum, la fiecare coborâre a tălpilor, căutam să manevrez degetele.

Să le protejez de pânza pantofilor.

Simţeam presiunea pe unghii, pe unghiile degetelor mari.

Lanurile de pe câmp, martore la durerile mele.

Îmi venea să plâng.

Singur, mi se părea că sunt un fel de cocostârc, într-un marş forţat.

Când am început să urc panta dealului, în faţă, au apărut primii colegi de concurs, la întoarcere, pe ultima parte a cursei.

Aud şi acum, după atâţia ani, râsetele şi cuvintele lor!

Din curţile caselor cătunului mă lătrau câinii.

Dar, problema se agrava şi deasupra călcâielor, unde, pielea julită mă ustura până la lacrimi.

Ce să mai lungesc acest calvar, calvarul amintirii?

A fost un coşmar, un coşmar în toată regula!

Îmi venea să mă descalţ, să scap de uneltele chinului, dar cum să alerg pe pământ cu labele picioarelor rănite?

Am ajuns într-un final, totuşi, la stadion.

Cei mai mulţi dintre concurenţi plecaseră

acasă.

Cei câţiva rămaşi mă priveau cu un fel de compătimire.

Doar antrenorul mă îmbărbătă imediat:

- Vezi că ai reuşit?

Fără să-i răspund, lângă perete, mă descalţ de instrumentele de tortură şi-i arăt rezultatul.

Degetele toate, cu băşici sparte.

Unghiile mari, tumefiate.

În spate, pielea roasă, cu sânge şi praf.

Îmi trag şosetele şi-mi încalţ pantofii.

Ce uşurare, chiar în aceste condiţii!

Privind spre antrenor, care îmi urmărea mişcările, cu un reproş hotărâtor, îi pecetluiesc concluzia:

- N-o să mai vin niciodată la atletism, cu un asemenea antrenor!

Câmpia Turzii

30-31 mai 2014