#02 Nimic, nimic?

de V. Umbreanu

Cobor în grabă la P.O. Bota Sat.

Rămân pe terasament, lângă tren, până conductorul face semn cu steguleţul galben şi semnalizează şi din fluier.

Mecanicul îi răspunde cu sirena răguşită iar mie îmi strigă familiar:

- Fir întins, moşule!

Uşa se închide cu zgomot şi automotorul privat porneşte lin.

După ce trece ultimul vagon traversez spre lacul mare pe iarba încă uscată.

Vântul tăios apleacă trestiile şi face să clipocească valurile la mal.

Norii stratus, uniţi strâns, fac din cer o acuarelă cenuşie.

Cum mă deplasez către coada lacului mare, aud din papura nou crescută plescăiturile cunoscute.

Caraşii!

Caraşii la mal, în febra depunerii icrelor!

Ştiu, astăzi n-o să-mi umplu răcitorul.

Totuşi, înaintez cu elan pe panta uşor înclinată a malului.

O găinuşă speriată patinează spre larg, făcând desele trepte simetrice până la oprire.

Mă apropii de pod, lăsând în stânga stufărişul acvatic ştiut.

Urc pe terasament şi trec podul, călcând pe traversele crăpate de vreme.

Privind digul dintre lacuri, constat cu o oarecare mirare că este pustiu.

Nici un pescar!

Nici pe Lacul Mare şi nici aici, pe Bujor.

Dar, chiar dacă-i un aprilie răcoros, în alţi ani, aici, era animaţie.

Acum, nimeni.

Las jos undiţa şi mă eliberez de raniţă.

De pe deal, dincolo de calea ferată, se aud tălăngile unei turme de oi şi lătrături de câini.

Montez segmentele undiţei şi scot cutia cu râme din buzunarul stâng al raniţei.

O râmă ajunge în cârlig, mişcând cu braţele de caracatiţă, apoi, firul cu pluta de tuleu o trimite spre larg.

Urmărind pluta, o manevrez de câteva ori până stă vertical.

Şi aici, semnele sonore ale caraşilor, în stânga şi în dreapta.

Pluta rămâne nemişcată, uşor săltată de valurile mici.

Dincolo de lac, pe şoseaua regională, obişnuitul trafic de maşini şi căruţe.

Iau raniţa în spate şi, cu undiţa în mâna dreaptă, mă deplasez spre capătul digului.

Aici, papură şi trestie, cu câte o salcie din loc în loc.

Adâncimea apei mai mică mă obligă să deplasez pluta către momeală.

Pescuiesc fără să las raniţa la sol, aruncând în ochiurile de apă unde caraşii fac cercuri.

Ba chiar tresar când, foarte aproape, vin înotând, unduind ca nişte năluci.

Aşa îmi distrag atenţia de la plută.

Iată, vârful undiţei, elastic, reacţionează prompt şi îmi provoacă reflexul.

Reflexul de înţepare.

Aşa recuperez, în trombă, primul caras!

Acum pot scăpa de raniţă.

Ajunsă jos, desfac laţul şnurului şi fermoarul răcitorului şi carasul ajunge peste gheaţa din interior.

Acum sunt mulţumit.

Simt uşurarea evenimentului.

N-o să merg fără peşte acasă!

Ridic gulerul fâşului, din cauza vântului care bate în rafale, şi mă ghemuiesc lângă raniţă.

Aici, în spaţiul mai larg dintre pâlcurile de vegetaţie, forfota peştilor, vizibilă, îmi dă speranţe.

Da!

Pluta, tot mai des, îmi semnalizează foamea caraşilor.

În orele următoare, aceştia, ajung în răcitor.

Preocupat de pescuit, m-a surprins glasul din spate, cam răguşit.

- Bună ziua!

Neauzind nimic, în tăcerea transei, credeam că sunt singur în univers.

Întors către oaspete, constat că-i o femeie.O femeie din partea locului, de la casele izolate de pe deal.

Îmbrăcată sărăcăcios, cu o geacă neagră uzată.

În picioare cizme, cu noroiul uscat.

Părul liber, flutură în jurul feţei cu pomeţii ieşiţi în afară.

- Bună ziua, răspund şi eu între timp.

Dinţii lipsă îi dau un aer îmbătrânit, deşi nu cred că are mai mult de 40 de ani.

- Trag peştii, uncheşule?

- Nu prea, doar îşi depun icrele, dar am prins câţiva caraşi.

Privesc spre pluta din depărtare, să o văd.

Să nu mai păţesc aşa cum a fost la primul peşte.

- N-ai o ţigară?

Sigur, mă aşteptam la această întrebare!

Pe aici chiar şi copiii fumează şi cer ţigări.

Şi nu numai.

Cer mâncare, în mod frecvent.

- Nu am ţigări, eu m-am lăsat de fumat de mult timp!

Dacă ar şti cum m-au făcut fumător colegii încă din clasa a IV-a!

Cum strângeam mucuri de pe jos şi le transformam în ţigări!

Cum pufăiam, imitând maturii!

Pe ascuns, desigur.

Atins pe umărul drept, de un deget chircit, mă face să mă întorc şi să-i privesc faţa, brusc înviorată.

Şi să preiau mesajul schimbat, din următoarea întrebare:

- Nimic, nimic?

O privesc, mai interesat acum, de schimbare.

Mi-a cerut ţigară, dar n-am avut.

Mâncare nu mi-a cerut.

Ce doreşte, în fapt?

„- Nimic, nimic?”

Ochii sclipesc, din adâncimi obscure, brusc iluminate.

Pielea feţei, înviorată, acoperă prin dilatare, oasele obrajilor.

Buzele strânse, peste care doar limba mai trebuie să iasă, pentru a le umezi.

- Nu înţeleg!

Răspunsul meu, la început chiar sincer, lăsa să-mi priceapă mirarea.

Naivitatea copilului.

Ca segment al labirintului lingvistic.

Şi intenţional.

- Nimic, nimic?

A doua oară, repetat, întărit, cu aşteptarea suspendată în aer, cu privirea mai pătrunzătoare, cu intenţia de apropiere, îmi declanşă înţelesul provocării.

Al naturaleţii.

Al filtrului.

Şi al flirtrului, în acelaşi timp.

Să se facă lumină!

Şi lumină s-a făcut.

- Nu, am venit la pescuit şi alte probleme nu mă interesează!

Mi-am controlat mimica feţei, să nu mi se vadă surâsul care era să erupă ca un minivulcan.

Care să-mi jignească această fiinţă sensibilă, obligată să trăiască în sărăcie, în această lume mereu în criză.

- Atunci să ai noroc la peşte!

Iată, am avut dreptate, să nu-mi degradez o relaţie.

O relaţie întâmplătoare, ca mereu între străini.

- Mulţumesc, la revedere!

Câmpia Turzii

27 mai 2014