Visul nr. 189

de V. Umbreanu

23 decembrie 1976

Cu Alcor, într-o grădină cultivată cu porumb.

Urcam o pantă printre plantele înalte şi verzi.

Căutam o ieşire.

Ajunşi la marginea grădinii, în faţa unui gard de leţe verticale, dincolo de care era curtea şi casa cuiva, chiar când dădeam să deschid o portiţă, am văzut câinii: doi, mai mici, nu departe de gard, dar unul alb, mare, ciobănesc, cu lemn legat la gât.

Nici unul nu se uita la noi şi nu ne-a văzut, dar spaima a fost mare.

Am renunţat la intenţie şi chiar când mă gândeam încotro s-o pornim, apare din spate, pe neaşteptate, dar, vorbind liniştit, Proprietarul, un ţăran cu pălărie ponosită, cu mustaţă scurtă, care, ne indică pe unde am găsi ieşirea. Şi anume mai jos, la poalele pantei, cam de unde am venit, loc însemnat cu 4-5 borcane, umplute cu ceva alb, aşezate apropiat de plantele de porumb, nu departe de gard.

Indicaţia asta m-a mirat, pentru că noi nu observasem reperele înainte şi mă gândeam unde ar fi.

Dar, le vedeam deja la locul lor, ca şi cum erau acolo, când de fapt nu ne despărţiserăm de om.

Notă:

- Cu o zi înainte, mă gândeam, cum de ani de zile, semănatul porumbului pe pante, se face drept spre vârf, nu de-a curmezişul, cum se tot recomandă. Şi cât pământ bun e spălat de ape, aşa, cu ocazia ploilor din aceşti ani umezi. Dar, una-i teoria şi alta-i practica.