Visul nr. 110

de V. Umbreanu

4 februarie 1972

În colonia "Maria" din Câmpia Turzii, urmăream, în zborul lor, doi fluturi uriaşi, ochi de păun de zi, de circa 2 metri la deschiderea aripilor.

Au coborât pe trunchiul unui tei şi s-au aşezat, unul lângă altul, cu aripile desfăcute.

Căutam poziţia cea mai bună pentru a-i vedea şi făceam planuri să-i pot captura.

La primul impuls, mă gândeam să urc pe trunchi şi mă şi vedeam căţărându-mă spre ei, dar, parcă, în acel moment, trunchiul, până atunci gros, se înălţa şi se subţia.

Au apărut şi alte persoane în jur, dar plecau şi veneau altele, nu atât de atraşi de mirajul fluturilor.

Era pe înserat şi parcă totul se petrecea într-o pădure.

Începeam să simt disperarea, când, cineva, cu pietre, a lovit de câteva ori fluturii, care nu se mai mişcau, şi, bucăţi din ei cădeau, ca dintr-un decor colorat, sfâşiat.

Culorile lor, erau altele acum, întrepătrunse ca nişte acuarele, pe care erau repartizate zone de puncte altfel colorate.

Parcă era vorba de o raritate.

Am prins 2-3 fâşii, la care se observau firele scheletice ca la aeromodele.

Regretam că n-am putut prinde un fluture întreg, dar eram consolat de cineva din jur (direct, prin gând), că n-aş fi avut unde depozita un aşa mare fluture.

Cum de o creangă atârna un cilindru metalic, de un fir,

l-am rupt şi l-am ascuns în pământ, lângă tei.

S-a întrerupt ceva, pentru că au apărut oameni-umbre (era noapte deja), căutând obiectul.