#24 Luna de miere

de V. Umbreanu

Ce îndrăzneală am avut că m-am căsătorit!

Timid şi retras, relaţiile cu partenerele de pe planetă erau tangenţiale, doar colegiale.

Şi artistice.

Le luam ca modele.

Pentru a pătrunde în universul lor, le dădeam libertate în trăirea interioară.

Materializată prin cuvinte.

Versurile.

Dar, ajuns căsătorit, dincolo de emoţia întrevederii, o dată la două săptămâni, îmi dădeam seama de lărgirea orizontului.

De la cel strict personal, la cel profesional şi cel social.

Cum va fi oare viitorul?

Cum va fi relaţia dintre soţi, după apariţia copiilor?

Chiar din iarnă, după traversarea evenimentului, ne-am hotărât pentru timpul din vacanţa de vară.

Luna iulie, luna de miere!

Zis şi făcut.

Am procurat bilete de tren, prin agenţia de turism, în circuit.

Cu trenul doar.

Totdeauna mi-a plăcut călătoria cu trenul.

Siguranţă.

Simplitate.

Imaginaţie.

Să priveşti pe fereastră şi să vorbeşti puţin.

Să admiri peisajele, în schimbare.

Să te contopeşti cu ele.

Dar, în doi, alături de soţie, nu poţi să te comporţi ca şi singur.

Ore şi ore.

Ea, o altă persoană, cu alte păreri, cu alte gusturi.

Cu alte pretenţii.

Intervin, bineînţeles, cuvintele.

Discuţiile.

Oboseala.

Foamea.

Somnul.

În acceleratul Cluj - Mangalia, noaptea.

Peisajele, estompate.

Mai mult întuneric.

Puţine lumini.

Odihna, superficială.

Oboseala, profundă.

Coborâm în staţiunea Eforie-Sud şi, încă de la gara mică, găsim o soluţie.

Localnicii, în căutare de clienţi.

Aşa ajungem la o învoială pentru câteva zile, să dormim într-un fost aprozar, nu departe de mare.

E chiar interesant.

Simplu şi practic.

Avem cuibul nostru, departe de agitaţia unui hotel.

Încăperea, cu un pat larg, sub acoperiş.Ne urcăm pe o scară, relativ comodă.

Saltea cu paie.

Cearceafuri şi pături.

Pernele.

Un lighean cu apă, lângă toaletă.

Ce ne trebuie mai mult?

Zilele s-au scurs uniforme.

Micul dejun, acasă, cu alimentele procurate din magazine.

Amiaza şi cina, la restaurante.

În rest, plajă, baie, plimbări.

Seara, un film la grădina de vară.

Arşi de radiaţia solară, ne tratăm cu creme şi umbră.

La sfârşitul perioadei, predăm cheile şi, în staţie, aşteptăm trenul.

Geamantanul, alături.

Vom lua personalul până la Constanţa şi, apoi, acceleratul de Bucureşti.

Răcoarea curentului, cu ferestrele deschise, ne mai alină pieile julite.

Discuţii şi mai mult tăceri.

Îmi privesc soţia, admirându-i portretul visător.

Dar dincolo de aparenţe?

Încă nu mă simt soţ, 100%.

Ajunşi în capitală, după vizarea biletelor, ne hotărâm pentru un hotel apropiat.

Astoria sau Hotel-Nord?

Nu contează, aproape să fie!

Lăsăm bagajele în cameră şi plecăm spre centru, pe Calea Griviţei.

Pentru prima dată în Bucureşti, mă surprinde neplăcut.

Clădiri vechi, neîntreţinute.

Străzi aglomerate, murdare.

Oamenii, grăbiţi şi guralivi.

Nu mă simt într-o capitală.

Nu am siguranţă pentru mine, nici pentru soţie.

Dar ea este altfel.

Se simte degajat, interesată şi volubilă.

Restaurante.

Cinematografe.

Magazine.

Cişmigiu.

Banii, puţini.

Am rămas doar trei zile dar, pentru mine, prea lungi.

Ce să facem?

Unde să continuăm circuitul?

Ne-am hotărât pentru Curtea de Argeş, să vizităm mănăstirea.

Procur bilete la acceleratul pentru Sibiu.Urcăm în tren chiar înainte de începerea ploii.

Furtună de vară, în toată regula.

Vijelie, ploaie torenţială cu descărcări electrice.

Dar, ca orice ploaie de vară, s-a terminat repede.

Pe un cer senin, cu soare fierbinte, admir peisajul.

Soţia citeşte un roman.

Se face seară, apoi noapte.

În zona subcapatică, o altă aversă.

Fulgerele luminează în noapte şi trăsnetele cad ritmic.

Cum să coborâm pe o asemenea vreme din siguranţa vagonului?

Unde să bâjbâim după un hotel?

Pentru ce?

Pentru o mănăstire?

Nu merită!

Cădem de acord să continuăm călătoria spre Sibiu.

Liniştiţi, adormim, rezemaţi de spătarele compartimentului.

Suntem singuri.

Mă trezesc în noapte şi privesc pe fereastra vagonului.

Se apropie un oraş.

Da!

Nu peste mult timp, se aud frânele şi, pilotând pe la ace, oprim în Râmnicu Vâlcea.

Nu mai plouă, dar bălţile de pe peronul staţiei arată denivelările asfaltului.

Într-un târziu, fluierul locomotivei ne arată plecarea trenului pe Valea Oltului.

Vagoanele se zdruncină la schimbarea liniilor şi soţia se trezeşte, buimacă.

Îi spun unde suntem.

Vrea să mâncăm ceva.

Manevrez comutatorul de deasupra uşii după care scoate sanvişurile procurate în Gara de Nord.

Cinăm mult după miezul nopţii, apoi bem apă din termos.

Tăcem un timp, privindu-ne.

Ce interesant!

Doi străini, care şi-au spus că se iubesc.

Acum, căsătoriţi, în călătoria lunii de miere.

Până la urmă discutăm despre faptul că se va muta cu mine, la domiciliul meu, unde o am pe mama şi pe bunica.

În august, urmează să merg pe la Inspectoratul de Învăţământ pentru a-i găsi un post de suplinitoare.

Limba română şi limba franceză.

De la toamnă, să înveţe pentru cursurile de la fără frecvenţă.

Mă surprinde înjurătura.

Înjurătura de mamă.

Cum se poate?

Aşa, din senin?

Ştiu, posturile de suplinitori se obţin şi prin cunoştinţe.

Prin aşa numitele pile.

Dar cum să te revolţi, în liniştea nopţii, în pustietatea traficului?

- De ce înjuri?

Întrebarea, normală.

Chiar dacă, un pic întârziată, în liniştea compartimentului.

Doar, ritmicitatea roţilor în mişcare.

Răspunsul ei mă surprinde mai mult decât expresia vulgară!

- N-am înjurat, ce-ţi veni?

Arbitrul din mine, profesorul din mine, uimiţi, continuă interogatoriul paşnic:

- Ba da, ai înjurat, fără nici o provocare, fără nici o noimă!

Să fii văzut transformarea figurii, până atunci senină, paşnică, dezinvoltă!

Acum încruntată, ofensivă, jignită, de o acuzaţie cu totul străină!

Străină de conştienţa ei aprigă.

Stupefiat, tac.

Faţa mea inflamată, tensionată, roşie ca focul, mi-o văd în oglinda privirii ei, străină, gata de luptă.

Tot ea continuă:

- Nu ţi-e ruşine să mă acuzi de o aşa enormitate?

Tăcerea care a urmat, m-a făcut să-mi reevaluez valoarea sincerităţii, a spiritului critic

civic, nu numai dintre străini dar chiar şi cu persoanele cele mai apropiate.

Ca soţia mea.

Abia după mai mult de o oră, am reuşit să discutăm, să reluăm o discuţie prudentă, departe de tematica provocării anterioare.

Am ajuns la Sibiu dar vizitarea oraşului şi a Dumbrăvii n-au mai avut nici un farmec, aşa că, destul de înstrăinaţi, am încheiat circuitul.

O lună de miere cu un gust amar.

P.S.

Doar după ani şi ani, am cunoscut-o pe soţia mea (fosta soţie!) care, în intimitatea familiei de provenienţă, cu mama şi cu surorile sale, foloseau expresia incriminată de mine, ca şi oxigenul pe care-l respiră.

Cum se spune în biologie: reflex condiţionat.

Sau în societate: obişnuinţă, rezultat al educaţiei.

Câmpia Turzii

11 martie 2015