#23 Analize de laborator

de V. Umbreanu

O zi de duminică, mai liniştită, mai paşnică.

Fără acuzaţii, fără ceartă.

Tensiunea în familie plana totuşi, ca o ceaţă, undeva prin unghere.

După micul dejun, copiii s-au dus în camera celor două bunici.

Acolo, o insulă de înţelegere, pe care toţi o simţeam şi o căutam.

Ieşind afară, pe terasă, sub ramurile nucului, savurez aerul de septembrie.

Cerul senin şi briza care abia mişcă frunzele.

În dreapta, grămada de crengi uscate şi viţa-de-vie cu parii aliniaţi ca la paradă.

În stânga, lângă alee, cârciumăresele.

Sub nuci, iarba crescută în smocuri, din care, azi-mâine, vom culege nucile căzute.

Lângă un stâlp al terasei, vişinul, pe care aterizează la iarnă piţigoii.

Ştiu ce voi face până la amiază, o plimbare cu Alcor şi cu Ofelia, prin orăşelul nostru.

Intru în bucătărie şi merg în odaia cu copiii, anunţându-i.

- Mergem la plimbare, pe o vreme aşa de frumoasă!

Alcor se bucură primul, vizibil, Ofelia, la anul abia împlinit, încă priveşte mirată.

Acolo, pe recamier, bunica le arăta mosoarele şi sculurile colorate, pe care le folosea la goblenuri.

O anunţ şi pe soţie, care se ocupa de pregătirea mâncării pentru amiază.

Din antreu scot pe uşă căruciorul, coborând cu atenţie treptele până pe trotuar, sub ramurile teiului.

Revin în apartament.

Soţia o pregăteşte pe Ofelia pentru plimbare, eu îl urmăresc pe Alcor cum îşi îmbracă vesta tricotată şi îşi ia pălărioara albă.

Ieşim şi închidem, în urmă, uşa cu yală.

Fetiţa ajunge în cărucior, în timp ce băieţelul meu deschide poarta.

Aşa, în formaţie, activăm traseele labirintului.

De pe trotuare, privim şi comentăm ceea ce vedem, din când în când.

Străzile, cu puţinele automobile.

Grădinile, cu tufişuri şi flori.

Parcul central, cu aleile de zgură şi băncile albastre.

Ajungem şi la gară, unde facem o haltă, pentru trenurile de persoane şi marfă.

Dar, mai ales pentru locomotive.

Nici nu ştim cum au trecut orele.

Abia când întâlnim localnici în grupuri, ieşind de la biserici, înţeleg că trebuie să ne întoarcem

A fost o plimbare în care, privirile au compensat lipsa cuvintelor.

Reveniţi acasă, soţia ne anunţă că e gata şi mâncarea.

Supă de pasăre cu tăiţei, felul întâi.

Friptură cu cartofi şi murături, felul doi.

Noi mâncăm primii.

Bunicile, separat, următoarele.

Aşa a hotărât soţia, încă de la început.

Nu m-am opus atunci, dar am rămas cu o strângere de inimă.

- Spălaţi-vă pe mâini, ne anunţă soţia, cu o intonaţie de preţiozitate!

În cana roşie de un litru, de lângă găleata cu apă, de pe scăunel, o spăl pe Ofelia, urmând Alcor, care se spală şi se şterge singur.

Pe faţa de masă albă, curată, farfuriile cu supă fierbinte, ne aşteaptă.

Luăm loc.

Soţia, cu Ofelia în braţe.

Alcor şi cu mine, singuri, pa alte scaune.- Poftă bună!

Urarea soţiei, normală, în această zi de unitate familială.

Amestec supa aburindă cu lingura şi, suflând de câteva ori, gust lichidul auriu, cu patrate şi fire de tăiţei.

Dar, surpriză!

În loc de gustul plăcut, aşteptat, simt ceva chimic, ca o substanţă străină, ajunsă în mâncare.Exclam, neplăcut surprins:

- Ce are supa asta, că nu are un gust comestibil!?

Răspunsul prompt al soţiei:

- Ce să aibă, este o supă foarte bună, mănâncă şi nu mai face mofturi!

O privesc dar ea îşi fereşte privirea, în timp ce o hrăneşte pe Ofelia.

Alcor mă priveşte întrebător, de alături.

Gustul primei linguri de supă mi-a rămas în gură şi chiar mai departe.

Chiar când ridic spre gură următoarea porţie, zăresc pe marginea farfuriei o dâră de praf alb, ca de sare fină.

Surprins, golesc conţinutul lingurii înapoi în farfurie şi răbufnesc:

- Uite, aici, o substanţă chimică, pe farfurie, cum a ajuns aici?

Răspusul soţiei, jignită de învinovăţirea

sugerată:

- Ce ai astăzi, de nu-ţi mai place mâncarea pe care o pregătesc?

Şi, mai departe:

- Ce tot inventezi, numai ca să provoci ceartă, aşa pe neaşteptate?

O privesc şi-i analizez, dincolo de cuvinte, mimica feţei, reflexele adiacente, jocul ochilor, privirea maliţioasă, zâmbetul scăpat în rictus.

În timp ce-şi hrăneşte fiica, Alcor mă priveşte întrebător.

Fără să mai zic ceva, merg în cameră, scot din noptiera cu medicamente un flacon de sticlă gol şi altul, de plastic, de la vitamina C, şi mă întorc în bucătărie.

Nu constat nici o schimbare de poziţie a comesenilor.

Mă aşez la loc şi, cu lama cuţitului, răzuiesc într-un mod cât mai fin cu putinţă, dar

într-o stare de tensiune crescândă, praful acela de pe latura farfuriei, care ajunge în flacon.

După ce pun micul dop de cauciuc, obiectul preţios ajunge în buzunarul pantalonilor.

Soţia, încordată dar tăcută, îşi continuă activitatea.

Alcor mă urmăreşte intrigat.

Urmează continuarea, în care, în tubul alb de plastic, introduc părţi din supă, până se umple.

Dopul finalizează luarea de probe.

În tăcerea care a urmat, nu s-a mai petrecut nimic spectaculos.

Am aruncat conţinutul farfuriei, am clătit-o cu apă şi mi-am umplut-o cu supă din oala de pe sobă.

La proba practică, supa era foarte bună, ca şi altădată.

Abia apoi, Alcor a început să mănânce cu poftă.

Privirile soţiei, din acea zi şi din următoarele, au fost obiect de studiu în lunile următoare şi în anii următori, până acum când

notez, în sfârşit, întâmplarea.

Întâmparea?

Haida-de!

Epilog:

În zilele următoare, ajuns la Facultatea de Chimie din Cluj, persoanele cu care am stat de vorbă, toate, dar absolut toate, au avut o concluzie unitară:

"- Cum de aveţi curajul să trăiţi cu o asemenea soţie?"

Bineînţeles că, pentru probele de laborator, nu am avut suma necesară, de peste 26000 de lei!

Cu timpul am aruncat probele şi am divorţat, nu pentru substanţa chimică din supă, ci pentru ceva mult mai grav.

Şi totuşi, ca detectiv amator, m-a preocupat problema.

Când a ajuns substanţa în farfurie să se disolve?

Răspunsul:

Când eram ocupat cu spălatul mânuţelor copiilor!

Neglijentă, şi în această acţiune, cu rămăşiţa de pe marginea farfuriei.

Dar, şi aşa, am înghiţit numai o lingură de supă, şi cu gustul neplăcut, cum credea ea că voi consuma toată supa din farfurie?

Norocul meu, că n-am ales o soţie prea inteligentă şi ingenioasă, pentru a avea succes.

Şi de atunci, am căpătat reflexul de a controla strict, hrana cea de toate zilele.

Ca să nu mai ajung, în cel mai bun caz, la analize de laborator.

Câmpia Turzii,

7 decembrie 2015