#21 Personalul de Tulcea

de V. Umbreanu

Am început aă mă obişnuiesc şi cu aceste călătorii.

La fiecare două săptămâni, îl vizitez pe fiul meu la unitatea militară unde îşi execută stagiul militar.

Acel stagiu, de un an calendaristic, obligatoriu, pentru liceenii care au reuşit la o facultate.

Aşa că, şi acum, sunt pe drum, în călătoria aventuroasă, spre Constanţa.

Am plecat, ca deobicei, cu acceleratul de Satu Mare - Bucureşti-Nord, aproape de miezul nopţii, ieri, vineri.

Acum este sâmbătă şi călătoresc în personalul de Constanţa.

De dimineaţă, ajuns în capitală, am cutreierat bulevardele şi magazinele.

Destul de obosit, după noaptea friguroasă din compartiment, mişcarea m-a mai înviorat, deşi rezistenţa mi-o cunosc de la zilele de practică agricolă cu elevii şi de la pescuitul practicat intensiv.

Urcat în staţia Obor, sutele de călători au transformat călătoria din vagoane în cutii de conserve.

N-am crezut că vom încăpea, atâţia, în vagoanele mici şi învechite.

Bineînţeles că n-am găsit loc, şi acum, stau pe culoar, jos, înghesuit, cu ceilalţi companioni, pe revista "România literară", cu geanta gri alături.

Conductorul când a sosit, a pilotat printre pasagerii, majoritatea culcaţi, rezemaţi de pereţii apropiaţi ai vagonului.

Meticulos şi atent, la figurile noastre, la bagaje ca şi la bilete, n-a uitat să-mi atragă atenţia să cobor la Medgidia, chiar admonestându-mă părinteşte:

" - De ce n-aţi urcat într-un vagon de Tulcea?"

Răspunsul meu nu l-a mulţumit, clătinând din cap.

("- Pentru că n-am mai încăput, ajungând târziu în staţie, aproape de ora de plecare!")

De aceea călătoresc chiar în primul vagon, unde m-am înghesuit cât am putut.

Ştiu că ultimele două vagoane, pentru Tulcea, rămân în Medgidia, pentru a urma traseul către nord.

Aşa că trebuie să fiu atent şi să cobor repede, chiar dacă sunt aproape de uşă.

Deja este întuneric.

Deşi în fiecare staţie coboară şi urcă, aerul greu respirabil nu este înlocuit de altul, astfel că suntem obligaţi să-l folosim, aşa, într-un fel de reciclare artificială.

Stau rezemat de geantă, destul de plină şi grea, din cauza conţinutului.

Toată lumea din cazarmă a aflat de naveta mea, ofiţeri şi militari începători.

Aşa că, la cerere, le procur de toate: ţigări, biscuiţi, ţuică, ciocolată, reviste, peniţe redis, hârtie de calc pânzat, tuş rotring şi altele.

De aceea, avându-le notate, le procur de pe unde pot.

Gândurile mă ţin treaz, deşi somnul stă la pândă.

Mai ales acum, când trecem Dunărea, trebuie să rezist până la Medgidia, unde voi coborî pentru a urca într-un vagon de Tulcea.

Lumea din jur, adormită, în toate poziţiile posibile.

Privesc ceasul, în semiîntunericul culoarului, şi ştiu că se apropie Medgidia.

Tocmai acum, pleoapele grele, se apropie tot mai mult.

Mă lupt cu somnul.

Chiar savurez gândul că voi putea adormi în viitor.

Dar...

Mă trezesc brusc!

Trenul, ieşit dintr-o staţie, măreşte viteza.

Mă ridic şi văd prin fereastră cantonul pe care scrie "Medgidia".

Mă mişc sacadat, spre uşă.

Cu geanta în mâna dreaptă.

Sunt traspirat.

În timp ce calc peste trupuri, unii călători vociferează, prin somn, perturbaţi.

Ajung, cu greu, la uşa vagonului şi privesc disperat în noapte.

Se văd luminile oraşului, în dreapta.

Ce să fac?

Stau, cu mâna pe clanţa vagonului.

Nu am decât o soluţie.

Să cobor la staţia următoare.

Şi să aştept un tren dinspre Constanţa.

Dar voi avea vreo legătură spre Tulcea?

Dacă nu, să aştept în gară până dimineaţă.

Apoi?

Nu mai pot continua căci, aud roţile vagonului frânând.

Dar dacă?

Dar dacă va opri trenul la semnal?

Un miracol!

Sau la ace.

Da, trenul frânează chiar la ace.

Se schimbă linia!

Mâna stângă, automat, apucă mânerul uşii, îl zmuceşte şi astfel deschid uşa.

O forţez, din cauza unui călător culcat lângă ea.

Aerul rece mă izbeşte în faţă, în timp ce cobor treptele, ţinându-mă de bară.

Fără nici un ordin, sar din tren la timp.

Câţiva paşi forţaţi.

Nu mă împiedic şi mă opresc.

Mă opresc, în timp ce trenul, pe altă linie, prinde viteză.

În stânga, la câţiva metri, cabina cantonierului, luminată.

În faţa ei, cu un lămpaş, cantonierul se agită, venind spre mine.

Strigă, înainte de a ne întâlni:

- Ce faci, ce s-o întâmplat?

Apropiindu-mă, cu verva redescoperită, îi răspund prompt:

- Am adormit într-un vagon de Constanţa!

Ne întâlnim, eu prietenos, el bănuitor.

Îndreptându-ne spre canton, îi dau lămuririle necesare.

Că a fost aglomeraţie la Obor.

Că n-am urcat într-un vagon pentru Tulcea.

Şi, am adormit chiar înainte de staţie.

- Puteai să te răneşti!

- Da, dar am scăpat nevătămat!

- Şi acuma ce faci?

- Merg în haltă şi aştept până vine un personal de la Constanţa.

Cantonierul, din faţa uşii cantonului, mă invită înăuntru:

- Hai înăuntru, că-i cald, şi dimineaţă te trezesc să mergi în haltă!

Aşa, acceptând, intrăm în cămăruţă.

Vraişte!

O sobă improvizată, în care ard cărbuni şi lemne.

Căldură sufocantă!

O măsuţă, soioasă, plină cu de toate: un caiet cu file înnegrite şi îndoite, un creion, o solniţă, resturi de mâncare pe un ziar, pachetul cu ţigări, o icoană cu Maria şi pruncul şi un ceas deşteptător.

Un scaun fără spătar, înnegrit şi el, cu haina de ceferist, trântită atunci.

Ferestruica, pe care puse lămpaşul.

Patul, cu o pătură cenuşie, ruptă într-un loc, şi perna lângă perete.

Şi, peste tot, muşte!

O mulţime de muşte, pe toate obiectele şi pe toţi pereţii.

Cu petele, pictate cu meticulozitate, cine ştie de câţi ani.

Urmărindu-mi privirea uimită, comentă simplu:

- După ce ne culcăm se culcă şi ele, fără să ne deranjeze!

Neconvins de lămurirea cantonierului, lăsând geanta sub măsuţă, mi se şi desfăşoară planul pe ecran:

"Voi prinde muştele şi apoi voi vedea dacă pot adormi!"

Gazda mea se întinse pe pat, spre perete, şi stinse lampa de la întrerupător.

Eu, rămas în picioare, aşteptam să se aşeze muştele, să se calmeze.

Cantonierul, începu să sforăie, ca la el acasă.

Bâzâitul insectelor era muzica de fond.

Zburau şi pe întuneric, lumina lămpaşului fiind suficientă să le menţină treze.

Îndrăznesc şi aprind lumina.

Cel care doarme nu se trezeşte.

Este clar.

Ştiu ce am de făcut.

Îmi scot fâşul, deja uzat pe la mâneci, îl aşez peste haina de pe scaun a ceferistului, cu basca mea deasupra.

Aşa îmi încep activitatea nocturnă.

Prind muştele.

Numai cu mâna stângă.

Unde să le pun?

Da, jos, lângă uşa sobei.

Prind muşte, ca şi mai demult, când tata m-a plătit pentru asta.

Surâd, amintindu-mi păţania cu răsplata.

Acum, parcă este revanşa.

Le număr şi aici.

Minutele trec, fără să mă opresc.

Fără să obosesc.

Ba mai mult, oboseala a dispărut ca prin farmec!

Zeci şi zeci de muşte, se adună lângă sobă.

Când ajung la 100, pun o muscă pe masă, pe ziarul cu mâncare.

Minutele se fac ore.

Numărul de muşte scade simţitor.

În acelaşi timp, creşte numărul lor pe masă, strivite.

Degetele înnegrite, devin lipicioase.

Pasionat de vânătoare, bănuiam că, la sfârşit, n-o să mai am timp de somn.

Aşa a şi fost.

Când am trecut de 800, un ţârâit l-a trezit pe cantonier.

Se ridică automat şi privi ceasul.

Mă zări în picioare şi mă întrebă:

- N-ai dormit lângă mine?

Răspunsul meu, cu zâmbetul geamăn, l-a nedumerit, evident, şi mai mult:

- Nu, am prins toate muştele!

Abia atunci constată liniştea şi calmul atmosferei.

Apoi, mi se adresă:

- Te poţi duce în haltă, ai timp până vine trenul!

I-am mulţumit pentru găzduire şi am plecat în noapte, pe lângă linii.

Ziua, în continuare, a decurs fără alte peripeţii.

Trenul spre Tulcea.

Coborârea în halta Zebil.

Drumul cu un tractor cu remorcă spre câmpul unde lucrau studenţii-soldaţi.

La recoltat cartofii.

Întâlnirea cu ei, ca în filmul "Unchiul meu" cu actorul J. Tati.

Focurile la care se încălzeau.

Golirea genţii de darurile şi bunurile aşteptate.

Surpriza felului cum arătau, arşi de flăcările vântului de răsărit.

Schimb de priviri, mai obiective decât cuvintele.

Şi despărţirea, apoi, pe jos, kilometri şi kilometri până la şosea, prin depresiunea Nalbant.

De departe, o ultimă întoarcere cu mâna ridicată.

Din nou, Medgidia, Bucureşti, Câmpia Turzii.

Ajuns acasă luni dimineaţa, după ora 6,30, am timp doar să mă spăl, să iau micul dejun în fugă şi să plec în staţia de autobuz, pentru cei 5 kilometri de navetă.

La ora 8, intru în clasă, unde mă aşteaptă, curioşi, elevii mei.

Câmpia Turzii

11 septembrie 2015