#19 Povestea vulturului roşu
de V. Umbreanu
Sorina este acasă, cu mama ei.
- Mămico, cum este povestea cu castelul?
- Ascultă! Sus, pe munte, era un castel. Castelul era al unui vultur.
- Al unui vultur?
- Al unui vultur vestit. Şi era un vultur vestit, mai ales, prin penele sale roşii.
Nici un alt vultur nu mai avea pene roşii.
Nimeni nu mai văzuse un astfel de vultur.
Penele roşii se vedeau de departe şi vulturul, în zbor, părea o flacără zburătoare.
Şi mai avea vulturul o salbă de pene albe la gât, care prea un şirag de mărgăritare.
Sorina privea pe fereastră şi-şi închipuia castelul singuratic, pădurea tăcută, covorul de zăpadă şi vulturul roşu, plutind ca o nălucă.
Şi vocea mamei continua, continua.
- Castelul era pustiu căci o vrăjioare bătrână l-a prefăcut pe stăpânul acestuia în vultur, de ce n-a luat-o pe fata ei de soţie.
Şi blestemul va dăinui până când o femeie muritoare va pătrunde iarna în castel desculţă, peste stânci şi gheaţă, peste crengi şi zăpezi.
Dar, cine se va încumeta la asemenea faptă?
Timpul trecea şi iarna nu se mai schimba.
Numai vulturul, plana la înălţime, aşteptându-şi soarta.
Sorina, cu ochii închişi, vedea vulturul rotindu-se mereu şi parcă o ceaţă îl acoperea, îl îndepărta, până rămânea o stea roşie.
Cât timp trecuse?
Sorina deschise ochii şi parcă era la poalele muntelui pe care se vedea castelul singuratic.
Dincolo de păduri, peste noianuri de zăpezi, poarta deschisă a castelului era singura pată neagră.
Şi în înalt, aproape nemişcat, plutea vulturul roşu.
Cu ochii ţintă spre piscuri, Sorina începu să urce cărarea, desculţă, peste stânci tăioase, peste gheţuri zimţuite, peste zăpezi arzătoare.
Numai o dată privi în urmă, să-şi tragă răsuflarea şi se miră de dâra roşie rămasă pe zăpadă.
Nu simţea nici o durere şi totuşi, parcă era sângele ei.
Dar era odihnită şi porni mai departe.
Castelul nu se mai vedea dar steaua roşie se făcea tot mai mare, căpăta aripi, se rotea mai aproape, i se vedea chiar şi gulerul alb.
Parcă nu mai avea aer dar picioarele o purtau tot mai sus, până când se opri la poarta castelului.
Atunci, dintr-o dată, vulturul căzu din înalt, cu ghearele ascuţite, cu aripile strânse şi chiar când umbra lui o cuprinse, Sorina tresări cu spaimă şi... se trezi!
Vocea mamei tocmai termina povestea.
Şi vulturul roşu se preschimbă într-un tânăr sfios, cu mantie roşie, cu guler alb, care o luă pe Fata Îndrăzneaţă de mână şi intră în castel.
Şi parcă, pretutindeni, se auzea mişcarea curtenilor pregătind nunta.
Mama tăcu.
Sorina închise, din nou, ochii, regretând un pic sfârşitul poveştii.
Era împăcată însă cu gândul, că mâine, va spune povestea colegilor ei din clasa I A şi tovarăşei învăţătoare.
CâmpiaTurzii
1968