#18 Pontonul

de V. Umbreanu

Deşi în ultimele săptămâni vremea a alternat previzibil, câteva zile de ploi şi vânt, câteva mai liniştite, programul de pescuit planificat pentru luni s-a menţinut.

Dimineaţa mohorâtă, cu norii coborâţi, în rulouri vinete şi vânt slab nu mi-a scăzut nivelul pasiunii.

Să ajungem cât mai repede la lac.

Ocupanţii maşinii, împreună cu şoferul, s-au antrenat într-o discuţie politică.

Gândurile mele, cât mai departe de subiect, m-au obligat totuşi să intervin de câteva ori.

Am ajuns la nişte lacuri în care n-am mai pescuit.

Coborâţi din maşină, la marginea unui sat, luăm în primire peisajul.

Lacul alungit, cu multe zone de stuf, făcea o curbă în dreapta, unde se vedea o maşină albă.

O clădire de scânduri cu firma de "Cafe Bar" cu, deja, doi săteni, clienţi matinali.

În stânga, câteva căsuţe, ca nişte gherete, pentru cazare noaptea.

Rulăm pe un drumeag, paralel cu o cale ferată îngustă, dezafectată, bănuită sub vegetaţie din cauza terasamentului colţuros.

Maşina parcată, ne luăm în primire bagajele şi fiecare îşi caută locul de pescuit.

Eu plec chiar spre curba zărită în depărtare, ocolind bucla plină de vegetaţie.

Sălcii, trestie, papură, iarbă suculentă, tufişuri de măceşi.

Dincolo de drum, culturile sătenilor.

O surpriză: un closet de scânduri vopsite cu var, aproape, şi altul acolo departe.

Cizmele ude deja, de la iarba ploii de noapte.

Lacul, cu valuri, are doar spre curbă ape mai liniştite.

Acolo vreau să pescuiesc.

Găinuşele de baltă zburătăcesc pe suprafaţa lacului.

Se văd şi micile cercuri ale peştişorilor.

Să fie o zi norocoasă?

Ajuns la ţintă, cobor pe malul nisipos şi mă eliberez de undiţă şi raniţă.

Câteva broaşte sar în apă.

Un crăcan enorm, proaspăt tăiat, stă înfipt în mal.

Neavând nevoie de el îl smulg şi-l arunc în stuf.

Dezleg raniţa, ajung la punga cu mămăligă de momit, scot un bulgăre şi-l rup în câteva bucăţi.

Cu ele în palme, intru în apă şi, cu prudenţă, înaintez.

Nici urmă de nămol, ca la atâtea alte lacuri!

Nisip curat şi tare sub picioare.

După câţiva metri, până la limita cizmelor,oprit locului, arunc momeala în faţă, cam dezamăgit.

De ce?

Din cauza adâncimii reduse!

Acolo, în faţă, unde voi pescui la plută, vor exista doar peştişori.

Mă întorc la mal, eliberez undiţa de lângă minciog şi-i desfac segmentele.

Din cealaltă pungă cu mămăligă, de pescuit, iau un bulgăre şi-l pregătesc, frământându-l cu apă repetat, până ajunge la consistenţa necesară.

Scot şi o cutie cu râme de gunoi, din buzunarul stâng al raniţei.

Din depărtare aud glasurile colegilor de pescuit.

Aici este linişte, aşa cum apreciez în mod deosebit.

Aşa începe pescuitul.

În apă, la limita cizmelor.

Şi aşa cum am bănuit, lacul este plin de peşti.

Mai precis, de peştişori.

Încă de la început, cărăşeii, mai mici decât palma, mişcau pluta într-o parte şi alta, chiar scufundând-o.

Pluta mică, de tuleu.

Plasa adusă lângă mine, priponită cu două crenguţe de salcie, aduse special pentru asta, aduna caraşii la întrunire.

Deşi aruncam cât mai departe, din cauza adâncimii reduse, mărimea peştilor n-a crescut.

Acum vine omul cu taxa.

Plătesc cei 30 de lei şi-mi urează noroc.

Doar orele au trecut, fără să apară peştii speraţi.

În schimb, norii tot mai ameninţători şi vântul tot mai puternic făceau pescuitul dificil.

Nici nu ştiu când s-a făcut amiază!

Ploaia care cădea deja pe dealul din spate m-a obligat să părăsesc zona.

Duc undiţa la mal şi recuperez plasa cu peştii.

Desfac raniţa mai bine, rulez fermoarul răcitorului portativ şi răstorn peştii peste gheaţa din punga de plastic.

Depun la loc cutia cu râme şi mămăliga, iau raniţa în spate şi, cu undiţa şi minciogul în mâini, revin spre locurile cu colegii de pescuit.

Începe să picure.

Ajuns lângă maşină, aflu de la ceilalţi pescari că nici situaţia lor nu este mai bună.

Peştii nu trag.

Şi ştim de ce.

Din cauza vremii.

Vântul se înteţeşte, schimbându-şi direcţia.

Valurile cresc.

Îmi găsesc un loc, nu departe, între două sălcii pletoase.

Ţărmul, abrupt.

Câteva stânci colţuroase.

Se văd, sub vegetaţie, plăcile oblice ale digului.

Depun raniţa şi minciogul şi, cu vârful undiţei scufundat în lac, apreciez adâncimea.

Mai mare de un metru!

Asta da!

Aici trebuie să stea peştii mai mari.

Dar, începe ploaia.

Scot din raniţă pelerina verde, groasă şi grea, şi o îmbrac peste fâşul meu îmblănit.

Mă încing cu o sfoară împletită, în loc de cordon.

Scot umbrela şi o deschid peste raniţă.

Momesc şi aici, cu un bulgăre de mămăligă mărunţit, ca şi în celălalt loc.

Apoi, începe pescuitul, cu râme şi mămăligă.

Dar, aici, locul este mai dificil.

Stâncile de pe dig, alunecoase.

Plouă în rafale.

Ramurile sălciilor aplecate, mă incomodează.

Vântul, tot mai puternic, clatină crengile de deasupra.

Privindu-le, mi-e teamă că, dacă se rup, cad peste mine.

Fac echilibristică.

Şi totuşi, prind câţiva caraşi, nu numai mici ci şi câţiva ca palma.

În asemenea condiţii, mai trec două-trei ore.

Ploaia se opreşte şi vântul se reduce.

Plafonul de nori se sparge şi apar porţiuni albastre.

Pun pelerina în raniţă şi iau altă hotărâre.

Să schimb iarăşi locul.

Încă de dimineaţă am zărit în stânga, dincolo de căsuţe, coada lacului şi un dig iar dincolo de acesta alt lac.

Trec de colegii, şi ei dezamăgiţi, şi ajung între lacuri.

Acolo, un deversor, cu sunetul apei trecând dintr-un lac în altul.

Pe celălat lac zăresc un ponton din scânduri şi două bărci vopsite în albastru.

Ambele au inscripţionat că au 7 locuri.

Pontonul are un loc de acces de la mal, tot de scânduri.

Păşesc atent, să nu alunec.

Bărcile sunt prinse cu lanţuri una de alta şi de ponton.

Una între ponton şi mal, cealaltă pe lac, lângă ponton.

Văd şi un lacăt, care uneşte lanţurile.

Norii s-au rarefiat şi soarele încălzeşte aerul.

Vântul abia dacă mai bate.

Ce să fac?

Depun raniţa pe culoarul de acces spre ponton şi scot din nou momelile, râmele şi mămăligile.

Mă dezbrac de fâş, atât este de cald!

Arunc bucăţi de mămăligă chiar lângă ponton unde, cu undiţa măsurasem apă adâncă.

Pun o râmă proaspătă în cârlig, în forma pentru pescuitul pe valuri şi arunc pluta în zona momită.

Aştept.

În spate, pe dig, circulă sătenii dintr-o parte şi alta.

Privind lacul acesta, zăresc la o distanţă de 20-25 de metri, o scândură ciudată în apă, aplecată, udă, cu nişte forme întunecate, ca o scriere hierglifică.

Părea ca un loc de ancorare pentru bărci.

Deodată, dinspre dig, aud că mă salută cineva:

- Săru-mâna!

Mă întorc şi văd două fetiţe, eleve, după genţile pe care le poartă.

- Bună ziua!

După ce le răspund, reiau pescuitul, atenţia la pluta de lângă ponton, săltată de valuri.

Valuri, care izbind barca, aceasta, cu un recul, atinge pontonul, rezultând un sunet de frecare.

Care se repetă.

Se repetă, ritmic.

Ca şi acum, ca un metronom.

Dar, surpriză!

Una dintre eleve, mai îndrăzneaţă, vine lângă mine şi continuă conversaţia, începută cu salutul, pe care o credeam încheiată.

- Trag peştii?

- Nu, nu prea trag!

- Dar aţi prins peşti?

- Da, am prins câţiva, şi ei mici!

Pauză.

Credeam că, odată curiozitatea satisfăcută, va pleca.

Ţi-ai găsit!

- Nu vreţi să-i daţi colegei mele 5 peşti?

Uimit, o privesc şi, până să-i răspund, mă gândeam la peştişorii mei din răcitor.

Ce-ar fi zis dacă îi dăruiam atât de mici?

Să se joace poate, cu ei!

Răspund:

- Am prins doar câţiva, şi ei mici!

Şi completez:

- De aici încă n-am prins nici unul, pe ceilalţi i-am prins din celălalt lac, dimineaţa.

Şi întreb, de curiozitate:

- Ce să facă prietena ta cu ei?

- Să-i mănânce!

- Ţi-am spus că încă n-am prins suficient de mari, pentru mâncare!

Privesc pluta.

Aud metronomul bărcii, în contact cu pontonul.

Linişte.

Linişte temporară, pentru că, tovarăşa mea de pescuit, reia placa:

- Atunci, îi daţi peştii?

Nu-mi vine să cred!

Nu-mi vine să cred că insistă, după explicaţiile mele.

Didactice!

Răspund calm, dar cu o ciudată începere de iritare.

- Ţi-am spus că am prins doar câţiva caraşi mici!

Privesc lacul.

Lacul cu valuri.

Privesc şi scândura ciudată de acolo.

Aud loviturile barcă-ponton.

Aud vocea, din nou:

- No, atunci îi daţi peştii?

Reiau şi eu placa, cu răspunsul:

- Nu, nu-i dau, pentru că încă nu am prins peşti pentru mâncare!

Minutele trec, marcate de valuri şi sunete.

Ce cald s-a făcut!

Alte sunete, aud, în sfârşit!

Paşii elevei pe scândurile pontonului.

Vocile lor, pe dig, depărtându-se.

Privesc pluta şi n-o mai văd.

Reflex, vârful sensibil al undiţei, îmi transmite prima captură.

Victorie!

Un caras de 200-250 de grame poposeşte pe scândurile pontonului.

După ce-l desprind din cârlig, ajunge în punga de plastic pe care mi-am fixat-o la brâu, cu sfoara de la pelerină.

Aşa au început să tragă caraşii.

Dar, filmul, nu se va desfăşura după cum speram.

N-a trecut un sfert de oră, în care am prins vreo zece caraşi, că am primit o altă vizită.

Pe acelaşi tipar.

De pe dig.

- Săru-mâna!

Cu acelaşi răspuns.

- Bună ziua!

Nu mai erau fetele, ci un băiat.

Elev, de clasa a V-a, după cum am aflat în minutele următoare.

Dar, apreciind caraşii care apăreau din apă, ritmic, precum valurile şi metronomul, ca un localnic ce era, îmi servi, pe neaşteptate, remarca:

- Nu ştiţi că pescuitul este interzis în acest lac?

Chiar surprins, nu ca în conversaţia anterioară, cu cele două eleve, îi răspund, ca un pescar corect, cu taxa plătită:

- Cum să fie interzis pescuitul când, azi dimineaţă, am plătit taxa!

- Da, dar aţi plătit-o pentru celălalt lac, nu?

- E adevărat, dar nici nu mi-a spus că, aici, ar fi interzis!

- Dar, priviţi placa din apă!

Şi, cu o mână ridicată, îmi arată ciudăţenia din apă, de la cele câteva zeci de metri distanţă.

- O văd, dar nu se vede nici o inscripţie clară!

- Acolo scrie "Interzis pescuitul, amendă 600 de lei!", completează cu o voce oficială băiatul.

- Văd scândura aplecată, întunecată din cauza umezelii, dar scrisul nu se recunoaşte, eu unul nu-l văd!

Şi reiau imediat:

- Dar de ce-i interzis pescuitul?

- Pentru că, în acest an, au fost deversaţi peşti noi în lac, peste două tone şi jumătate, crapi şi caraşi.

Şi completez, ca un înţelept:

- De ce nu-i pusă placa aici, pe mal, ca toată lumea să o vadă?

Înţelegând situaţia şi dând din cap, mai stă câteva minute după care pleacă pe dig şi dispare.

Deşi aveam dreptate, o oarecare nelinişte începea să mă deranjeze.

Tocmai acum, când vremea s-a schimbat!

Când şi caraşii trag, chiar şi mărişori, nu ca cei de dimineaţă!

Ba au apărut şi câţiva crăpuşori.

Speram ca, până la plecarea iminentă spre casă, cum se planificase, situaţia să nu se agraveze.

În asemenea momente, băiatul de adineaori revine, însoţit de un altul, coleg de clasă, şi mai oficios cu problema interdicţiei.

Asta şi din cauză că era chiar fiul paznicului.

La explicaţiile mele, cu placa din apă,

mi-a dat dreptate, indirect, chiar prin acţiunea care pornea să se desfăşoare.

Şi prin aprobarea pe care mi-a dat-o, după ce m-a întrebat când plecăm, şi aflând că nu peste mult timp, mi-a spus:

- Atunci puteţi pescui liniştit!

Adusese cheia de la lacăt şi ambii pornesc în acţiune.

Au desprins barca de lângă ponton.

Cu lopeţile de la cealaltă, experţi, s-au deplasat la scândura din apă şi s-au opintit din greu să o ridice, cu ţăruşul din apă, în poziţie cât mai verticală.

Au reuşit cu greu.

Dar, ceea ce scria, se vedea cu multă neclaritate.

În timp ce se îndepărtau cu barca într-o plimbare de moment, la telefonul mobil, şoferul mă anunţa că la ora 17,30 vom pleca spre casă.

Privind ceasul de pe mână, cadranul arăta 17,10.

17,10 - ora economică!

În realitate, fiind 12 mai, încă se putea pescui câteva ore pe lumină.

Mai ales că acum, caraşii erau la apogeul hrănirii!

Dar, ce să-i faci, când depindem nu numai de legile naturii ci şi de realţiile cu semenii.

Îmi pregătesc raniţa pentru plecare tocmai când se întorc băieţii cu barca.

În timp ce o leagă cu lanţurile şi închid lacătul, băiatul paznicului îmi cere să pescuiască, şi el, cu undiţa mea.

Scoţând firul din apă, la capăt se zbate un alt caras, care ajunge în raniţa pregătită de drum.

Cu regret, manevrez segmentele undiţei şi-i răspund băiatului:

- Poate rândul viitor, dacă mai venim aici!

Şi completez, ca între oamenii maturi:

- Oricum, îţi mulţumesc pentru înţelegere!

Epilogul a fost chiar emoţionant.

În timp ce, fiind în maşină, urcam mica pantă a drumului de ţară, trecând chiar pe lângă casa paznicului, din curte, băiatul acestuia îmi face cu mâna "rămas bun!" .

Sau, de ce nu? "pe rândul viitor!"

Pe ponton!

Câmpia Turzii

18 mai 2014