#17 Primul peşte
de V. Umbreanu
Nu ştiu cum am ajuns cu toţii la Arieş.
Cu toţii, adică părinţii şi cei doi copii, eu şi sora mea.
Filmul rulează în amintire numai de când ne îndreptăm pe pietriş, spre o tufă de salcie, la umbră.
Senin şi cald.
Stăm la umbră, pe ceva pus pe iarbă.
În faţă, repezişul Arieşului, înainte de a intra în curba care duce spre Racoşa.
Racoşa, un pârâu care deversa apele galbene ale Uzinei.
Dar, pe care, aveam să-l cunosc bine în anii de după război.
Stau la umbră şi privesc repezişul, cu murmurul său melodios.
Părinţii discută ceva.
Alături, undiţa Tatei, impresionantă.
De bambus, tot mai subţire spre vârf.
Cu inele albe.
Cu o bobină lângă mâner, cu un fir auriu de mătase naturală.
Ştiam deja termenii.
Mă ridic, fără nici o vorbă, iau undiţa grea cu ambele mâini şi ajung la malul nisipos.
Nu ţin minte să fii zis cineva ceva, atât eram de concentrat.
După balansul de rigoare, cum proceda Tata, pluta şi cârligul planează în repeziş şi sunt duse de valurile repezi.
Privind cu atenţie şi nemaizărind pluta de tuleu, trag de fir şi simt la capăt o zbatere.
Atunci intervine glasul Tatei care se ridică şi se apropie grăbit.
Prinde şi el de undiţă şi, împreună, scoatem un clean, cam cât palma.
Peştele se zbate pe nisip.
- Du-te şi scoate-i cârligul din gură!
Las undiţa din mână şi mă reped la cleanul, umed şi alunecos.
Nisipul îmi intră în săndăluţe la ciorăpei, cum mă forţam să-l eliberez.
În cârlig se observau rămăşiţele cosaşului, momeala de vară a clenilor.
Cu peştele între palme, mă înfăţişez înaintea Mamei, exclamând încântat:
- Am prins primul meu peşte!
Şi iarăşi, încă o dată:
- Primul peşte!
În acea clipă, un uruit asurzitor spintecă acalmia zilei de vară.
Două avioane, aproape de sol, trecură ca nişte săgeţi pe deasupra, ridicându-se şi dispărând peste dealul Viişoarei!
- Stukas, sunt două avioane de vânătoare Stukas, ne explică Tata nervos!
Nu ştiu altceva, mai departe filmul amintirii este blocat.
Câmpia Turzii
15 mai 2014