#16 Spiritul de observaţie

de V. Umbreanu

La început, în grădină am cultivat porumb, legume, zarzavaturi şi flori, acestea de-a lungul cărărilor, de toate anotimpurile.

După construirea noii case Tata a plantat, pe un sfert, câteva soiuri de viţă de vie.

Nucii, plantaţi de Mama imediat după moartea lui, au crescut repede.

După ce am scos butucii de viţă-de-vie, au apărut şi alte specii de cultură: pruni, meri, vişini, corcoduşi, agrişi, coacăzi şi căpşuni.

Într-un colţ a crescut un salcâm şi un soc.

Pe lângă gardurile cu vecinii au ajuns să împodobească grădina liliacul, iasomia, forsythia, călinul, măceşii, bulgărele-de-zăpadă, alunii şi gutuii japonezi.

Dar muncile epuizante şi gustul pentru natura sălbatică au dus la alte schimbări.

În locul florilor din faţa casei am semănat iarbă dar lângă trotuar au rămas crinii galbeni pitici.

Lateral, la fel iarbă, dar pe lângă trotuar migdali pitici şi un tei medicinal, cu ramurile până la pământ.

În colţ, unde curgea apa din scoc, am adus stânjenei sălbatici, galbeni.

Sub nuci, iarbă, până la coacăzii negri.

Lângă fântâna cu scripete, un trandafir roşu.

Tot acolo, după apariţia lui Alcor, o hintă metalică rezistentă, cu rulmenţi.

Între cărarea cu cărămizi de şamotă şi cişmea, iarbă, până la gard.

Alături, o zonă cu crengile uscate, folosite la cazanul din baie şi în sobele de teracotă din camere.

După casă, plante de umbră: lumânărici, saschiu şi lăcrămioare.

Din plimbările în natură am adus seminţe sau ierburi cu rădăcină, pe care le-am împrăştiat pe gazon.

Aşa că, în ani şi ani de peregrinări, grădina ni s-a transformat într-una botanică.

Primăvara înfloreau ghiocei, hepatica, brânduşe, lalele pestriţe, apoi clopoţei, margarete, trifoi, sânziene iar toamna, alte brânduşe.

Dar iarba crescând, pentru ca să ne putem plimba sau juca, am apelat, iniţial, la cosaşi, care aveau nevoie de iarbă verde ori fân pentru cai, vite, oi sau iepuri,

Când nu le-a mai trebuit am intevenit eu, cu o secere bine ascuţită.

Dar, poate m-am prea lungit cu descrierea şi, atunci, să revin la nuci.

Toamna, cei trei nuci din spatele casei, cu cât înaintau în vârstă, cu atât umpleau zona cu nucile căzute.

Din timp seceram iarba pentru ca, dimineaţa şi seara, să culegem fructele într-un coş, după care le goleam pe ziarele întinse pe jos, în pod, la uscare.

Aşa ne apropiem de subiectul povestirii.

Într-un an, cu o toamnă mai secetoasă, nu le-am mai cules dimineaţa, lăsându-le să se usuce la sol.

Revenit acasă de unde eram plecat, observam mai puţine nuci pe iarba cosită, dar credeam că le-a strâns Mama.

N-am dat prea mare atenţie cazului, oricum, podul ni se umplea de nuci.

Într-o dimineaţă de duminică, fără umezeală, în iarbă nuci foarte puţine, deşi seara le strânsesem iar pe crengi atârnau multe nuci cu cojile întredeschise.

Stând şi privind nedumerit situaţia, un vecin, de seama mea, cu care mergeam, din când în când, la pescuit, vine la gard şi, cu un zâmbet complice, mă apostrofează oarecum astfel:

- Te cam uiţi păgubaş, vecine, găsind puţine nuci în iarbă, aşa-i?

- Da, chiar la asta mă gândeam acum!

Şi continui:

- Aseară am strâns toate nucile iar sus, altele se pregăteau să cadă.

Şi, în încheiere:

- Mie nu-mi place să bat crengile cu un par lung, de viţă-de-vie, din care mai am lângă zidul casei!

După câteva momente de tăcere, tot el, cu subînţelesul sesizat, mă pune în gardă:

- De-aici, cu o greblă, oricine le poate trage şi ridica, nu crezi?

Privindu-l lung, ca pe un detectiv amator, voluntar, am aflat repede şi răspunsul la dilema mea, din aceste zile.

Şi poate nu numai de-acum!

Privindu-l în ochi, i-am spus doar atât:

- Mulţumesc!!

Din acea zi, în fiecare toamnă, în perioada căderii nucilor, ştiam cum să procedez.

Preventiv.

Să scutur seara numai crengile de lângă gard şi să le culeg pe toate.

Pe distanţa unei lungimi de greblă.

Ce va fi zis, în sinea lui, cumnatul prietenului meu?

Câmpia Turzii

14 mai 2014