#15 Rechiziţionarea cailor

de V. Umbreanu

Stând la poartă sau pe gard, m-am obişnuit cu caii, trăgând căruţele ori călăriţi de oameni.

Înţelegeam că sunt animale ascultătoare, îndeplinind îndemnurile din cuvinte sau gesturi.

Tata spunea despre ei că sunt cele mai inteligente animale domestice, alături de câini.

Le admiram blândeţea, manifestată prin priviri.

Ori prin întoarcerea capului, atenţi la stăpâni.

Le admiram puterea şi rezistenţa corpului, făcute în echipă cu cei care îi manevrau.

Dar mă înfiora biciul.

Biciul, ca armă.

Chiar când nu cădea peste spinările sau burţile lor.

Doar, rotit în aer, ameninţător.

Dacă sunt inteligenţi ce rost are biciul?

Pe vremea aceea nu ştiam ce este dresajul şi cum se realizează.

Cu animalele domestice ori sălbatice.

Dar cu oamenii?

Educaţia nu este un fel de dresaj incipient?

Mă gândesc şi acum la acest aspect.

Dar atunci, în zorii copilăriei, biciul mi se părea purtătorul unei ameninţări permanente.

Iar teama de el, o parte a relaţiei cu oamenii.

Ce să zic atunci de lopată?

Am asistat, de pe gard sau mai târziu de la Arieş, la loviturile cu lopata aplicate cailor.

Când căruţele, prea încărcate, nu erau pornite la drum de caii ascultători şi inteligenţi.

Dar dacă situaţia s-ar fi inversat?

Încă de pe atunci gândurile libere brăzdau cerul imaginaţiei.

Un eveniment deosebit mi-a rămas în memorie şi nu m-a părăsit în uitare.

O lună de toamnă de la începutul războiului.

Un război despre care se vorbea în familie.

Cu îngrijorare crescândă, chiar dacă era departe, încă.

Bunica îi spunea "bătaie", făcând aluzie la primul război mondial, pe care l-a trăit din plin.

Bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, din cauza lui a murit, mult prea devreme.

Mă văd şi acum, căţărat pe gard, cu tălpile sprijinite între scânduri, privind mulţimea de cai din stradă.

Cu stăpânii lor.

Zeci şi sute de cai de toate culorile şi mărimile.

Cu stăpânii lor, la fel.

Aşezaţi pe două rânduri, cu feţele spre mijlocul drumului, rămas liber.

Ţinuţi în frâie şi căpestre.

Cu un zgomot atât de complex, care m-a buimăcit.

L-am auzit de cum m-am trezit şi ajuns în bucătărie am întrebat-o pe Bunica ce este afară.

Ştiam că este toamnă.

Mai rece şi mai ploioasă.

Dar hărmălaia asta n-am mai cunoscut-o.

Bunica mi-a spus, pregătindu-mi cana cu lapte, că s-au strâns toţi caii din împrejurimi ca să-i ia la război.

Caii şi proprietarii lor, care să-i predea autorităţilor.

Chiar aşa a zis : "autorităţilor".

Nu ştiam ce sunt acestea.

Terminând repede micul dejun am zbughit-o în curte şi apoi la gard.

În grabă, nu reuşeam să mă caţăr ca de obicei, cu braţele mele firave, ca şi picioarele.

Vedeam mulţimile.

Auzeam sunetele.

Comenzile.

Nechezatul cailor.

Mişcările, în aparenţă, haotice.

O emoţie puternică m-a cuprins.

Dublată de o nelinişte, înrudită cu teama.

Pironit locului, acolo pe gard, câteva ore, până n-am mai putut şi a trebuit să cobor.

Să cobor, dar privind în continuare printre scânduri.

Puteam să ies pe poartă dar mi-era teamă de cai!

Caii, neliniştiţi, nervoşi, îngroziţi, se mişcau în laturi şi înapoi, greu stăpâniţi de proprietarii lor.

Stăpânii?

Şi ei nervoşi şi supăraţi, evident.

Prin mijloc circulau soldaţi şi civili, cu registre şi hârtii.

Din când în când, soldaţii luau caii de căpăstru, de la proprietarii lor şi-i duceau spre piaţă.

Până spre seară a durat acest eveniment.

Ca un târg de cai, cum aveam să văd peste câţiva ani.

Puţini cai au rămas nepredaţi.

Abia m-a convins Bunica să mănânc de amiază, deşi eram obosit şi flămând.

După mâncare am revenit pe gard.

Cum arăta strada noastră!

Balegi şi nutreţuri, împrăştiate peste tot.

Urmele copitelor în şanţurile şi trotuarele devastate.

Vecinii, ieşiţi la porţi, privind cu teamă peisajul schimbat.

Şi eu, pe gard, privind schimbarea lumii noastre, paşnice.

Câmpia Turzii

10 mai 2014