#14 Lulu

de V. Umbreanu

Explozia m-a făcut să tresar.

Chiar şi pe mine.

Eram în grădină, în partea cu frasinii, prin buruienile înalte, căutând melci.

Am rămas nemişcat de surpriză.

Desculţ, cu pantalonii scurţi în carouri, cu genunchii plini de praf.

Nepăsător la julituri.

Ce s-a întâmplat?

De unde bubuitura?

Războiul s-a sfârşit de un an, ori iar începe?

Melcii stau ascunşi în vara secetoasă.

Dar îi găsesc în pământ, retraşi în căsuţele lor.

Până la ploaie.

Ştiu asta.

Ce distractiv era, să-i prind cu zecile şi

să-i lansez în cursă.

În cursă, pe betonul din vecini.

Betonul lui Geréb.

Şi-acum, explozia!

Las cei câţiva melci printre ierburi şi revin în curte.

Poarta înaltă, scârţâie de un timp.

Porcii, adormiţi în coteţe, se trezesc la zgomotul porţii.

Găinile, la umbra frăgarului bătrân.

Stau nehotărât lângă fântână.

Parcă aud iar explozia.

Ecoul ei se repetă mereu.

Bunica apare în târnaţ şi, peste uşa de leaţuri, aruncă apa dintr-o cratiţă în curte.

Mă priveşte bombănind şi se întoarce în bucătărie, reluând discuţia cu soră-sa, mătuşa Ana.

Parcă era mirată că mă vede în curte.

Pe o aşa vreme frumoasă.

Sigur, altădată, eram la joacă pe stradă.

Cu băieţii din vecini.

Ori la gară, privind trenurile.

Ori la lacurile din berc.

Am terminat cu grădiniţa.

Ce bine!

Acum, în vacanţă, sunt liber.

Dar, din septembrie, merg la şcoală.

Ocolesc şira de paie şi ajung la coteţul pentru scroafe, apoi la gunoi, înconjurat de muşte.

Preocupat de sunetul exploziei în liniştea zilei.

Trec de closet şi ajung după casă.

Privesc printre scândurile gardului, la vecini.

Câinele alb doarme în cuşca veche, cu lanţul alături.

O găină ciuguleşte în cratiţa pentru mâncare.

Ocolesc peretele văruit al casei şi ajung printre melini, unde, pisica noastră doarme, cu trupul alungit şi lăbuţele întinse.

Gardul de scânduri, găurit de schije, mă îmbie să-l folosec pe post de observaţie.

Pe strada prăfuită nu trece nici un car.

În liniştea amiezii doar explozia a sfârtecat-o.

Revin spre fântână, prin umbra celuilalt frăgar bătrân.

Cei doi au fost sădiţi de Nuţu, fratele Bunicii şi al tuşei Ana.

Mă aşez lângă fântână, la umbră, cu spatele rezemat de scândurile, şi ele, găurite de schije.

Cu degetele pipăiesc urmele lor ascuţite.

Am, într-o cutie, o colecţie de schije, care de care mai neobişnuită.

Dar acum nu-mi găsesc locul.

Ceva ciudat mă preocupă.

De la explozie.

De undeva dinspre berc.

Ce s-a întâmplat?

În toropeala momentului aud zgomotul porţii de la intrare.

Privesc într-acolo şi o văd pe Mama, fără poşetă.

Ce caută acasă, la ora asta?

Trebuia să fie la servici, la pretură!

M-a văzut din graba ei şi vine spre mine, exclamând:

- Eşti acasă, slavă Domnului!

Mă ridic speriat, încă buimăcit de mijlocul zilei şi mă trezesc îmbrăţişat de ea.

Cred că plânge!

Ce s-a întâmplat?

Reţinându-şi emoţia, mă lasă spunând precipitat:

- Du-te, du-te la joacă, dar nu mai merge în berc singur!

Nu înţeleg nimic în timp ce merg spre şira de paie din nou.

Mama, intrând în casă, discută aprins cu Bunica, avertizând-o să aibă grijă de mine.

Aud totul şi tot nu înţeleg.

Frânturi din discuţie:..un băiat a murit.., l-au luat cu cearceaful..., familia Poiana...

N-am înţeles decât peste câteva zile.

Când, la joaca de pe stradă n-a mai apărut Lulu.

Câmpia Turzii

9 mai 2014