#13 Hristos a înviat!
de V. Umbreanu
Pe d-nul P., să-i prescurtăm numele din decenţă, l-am cunoscut de mult timp, în mica noastră localitate.
Cred că de la meciurile de fotbal, când strigam din răsputeri "Hai sârma!"
Muncitor în combinat, poate chiar maistru, nu mai ştiu precis.
Ceva mai vârstnic decât mine, respectuos şi afabil, de când am ajuns profesor îl simţeam tot mai apropiat, în sensul că dorea evident să se apropie.
Poate şi din cauză că îmi cunoscuse tatăl, despre care vorbea cu admiraţie dar şi cu compasiune, din cauza tragicului sfârşit.
Poate şi din cauza faptului că şi eu, fost muncitor necalificat în marele combinat, am reuşit să depăşesc nişte limite, ajungând la o activitate intelectuală.
Oricum, cu trecerea anilor, încet încet, i-am simţit dorinţa de apropiere.
Glasul îi vibra şi cuvintele, încărcate de emoţie, nu le puteai ocoli nici eschiva.
Chiar dacă mă tenta să le apreciez ca uşor exagerate.
Dacă în timpul unor întâlniri din anul calendaristic acestea se repetau ca obişnuite, cu care mă familiarizasem, altele, cele cu ocazia sărbătorilor religioase, Crăciun sau Paşti, erau deosebite.
Mai ales cele din urmă.
Nucă ne-am fi întâlnit prea des în câteva decenii.
Dar momentele, chiar mai rare, căpătau o deosebită tensiune emotivă, dacă nu chiar dramatică.
A început de la salut.
De la salutul din zilele pascale.
Poate chiar de la primul de acest fel.
Oricum, s-au repetat mereu, cu o tot mai evidentă "ridicare a ştachetei".
- Hristos a înviat, d-le profesor!
Răspunsul meu, obişnuit, pentru toată lumea, era "- Bună ziua!"
Sigur, multe persoane, chiar dacă erau nemulţumite, nu şi-au exprimat-o vizibil.
Nici d-nul P. n-a insistat de prima dată.
Dar, dacă nu ne opream într-o discuţie formală dar politicoasă, timpul ştergea "cu buretele impresia".
Aşa credeam eu.
Dar, cu d-nul P., urmările au devenit deosebite.
Poate şi din momentul în care a devenit cantor la Biserica Ortodoxă din centrul orăşelului, a devenit mai insistent.
La răspunsul meu cu "bună ziua" a început să revină cu "Hristos a înviat, d-nule profesor!"
M-am oprit şi i-am amintit că i-am răspuns la salut.
Atât a aşteptat!
Cerându-mi permisiunea, a pornit o explicaţie legată de acest eveniment religios, devenit tradiţie.
I-am replicat şi eu, la fel de politicos, dar calm şi ferm, că nu orice eveniment tradiţional este şi real ori credibil.
A clătinat din cap, dar s-a lăsat păgubaş.
Cred că am coborât câteva trepte din nivelul apreciativ mental, pe care-l folosea pentru persoanele din jur.
În alt an, întâlniţi cu acelaşi prilej, situaţia s-a repetat.
Dar invers.
Eu am salutat primul, aceasta şi pentru că dânsul era mai vârstnic.
- Bună ziua!
- Hristos a înviat, d-nule profesor!
M-am oprit din mers, zâmbind uşor, şi, înainte să-i explic de data aceasta cauza răspunsului meu, mi-a luat-o înainte.
- Se răspunde cu "Adevărat c-a înviat!"
Acum era prilejul oferit pentru părerea mea în cazul lui Isus.
- D-nule P., după experienţa de lume pe care am dobândit-o, ştiu că cine moare nu mai învie.
Răspunsul dânsului, rapid şi la obiect:
- Da, dar Isus Hristos n-a fost o persoană oarecare, a fost Fiul lui Dumnezeu!
Şi completă imediat:
- Puterea dumnezeiască l-a înviat din morţi!
După o pauză de detensionare a situaţiei, tot calm, ca la o discuţie cu un elev, chiar dacă mult mai mare, i-am explicat că, într-adevăr, situaţia lui Isus a fost una mai neobişnuită, dar fiind în comă, a fost readus în simţiri prin tratamentul cu unguentul de pe giulgi.
A clătinat din cap, evident neîncrezător în explicaţie şi l-am salutat cu "la revedere!"
Nu ştiu câţi ani au mai trecut.
Dar, la următoarea întâlnire de Paşti, d-nul P. părea schimbat.
Slăbise puţin şi privirea părea oarecum abătută.
M-a salutat cu obişnuitul "Hristos a înviat, d-le profesor!"
La răspunsul meu cu "bună ziua!" m-a rugat, aproape cu lacrimi în ochi, şi cu o speranţă în vibrarea cuvintelor, că pot să-i fac pe plac.
- D-le profesor, vă rog răspunde-ţi-mi cum se obişnuieşte în tradiţia milenară!
Momentul, încărcat de o tensiune neobişnuită, m-a hotărât pe loc, cel puţin ca un gest pedagogic, să-i îndeplinesc dorinţa.
- Bine, d-le P.!
- Hristos a înviat, d-le profesor!
- Adevărat c-a înviat, d-le P.!
- Mulţumesc foarte mult, d-le profesor!
- La revedere, d-le P.!
Nu după mult timp, am auzit pe calea vorbelor din urbe, că d-nul P. a decedat, fiind grav bolnav.
Un "fulger din senin" mi-a revelat probabilitatea unei realităţi.
Oare l-a ţinut în viaţă speranţa răspunsului meu?
Sau?
Câmpia Turzii
7 mai 2014