#12 Ajută-te singur

de V. Umbreanu

Trec zilnic, cel puţin o dată, pe traseu.

Pe traseul unde mă antrenez.

De câţiva ani buni, de când l-am descoperit.

Fără pietoni, cu excepţia intersecţiilor.

Cobor de la etajul 2 pregătit.

Pregătit fizic şi mental.

Gangul.

Cu inscripţiile apărute imediat după fiecare înnoire a zugrăvelii.

Artiştii anonimi, de la începutul carierei.

La stânga, birourile, care îşi schimbă destul de des funcţionalitatea: magazine, asigurări, notar public.

Cobor treptele de lângă biserica reformată.

Mai nou, aromele de la covrigărie.

Ocolesc pe lângă zidul renovat al bisericii, urmărind în ambele sensuri circulaţia de pe şosea.

De cele mai multe ori aştept la trecerea de pietoni.

Până opreşte un şofer pe stânga ori pe dreapta.

Cu atâtea accidente pe "zebre" am devenit

prudent, dar nu excesiv, deşi e vorba de viaţa mea.

Mai ales pentru vitezomaniicare ies dinnoul sens giratoriu, din dreapta.

Trec, totuşi, oarecum neliniştit.

Tânăr şi neliniştit.

Cu paşii obişnuiţi, în ritmul constant.

Ocolesc cofetăria Dana fără să iau în seamă clienţii de pe terasă, în sezon.

În schimb privesc statuia cu bustul lui Mihai Viteazul, patronul pieţei centrale.

Fiecare pe traseul său, istoric şi cotidian.

Ajuns pe strada Parcului, la dreapta, între blocuri şi restaurant, mă îndrept calm şi distrat spre Piaţa Centrală, renovată, cu noua hală modernizată.

Privind din mers ceasornicul stradal cu temperaturile.

Aici, afluenţă crescută.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, din nou acalmie.

Urmăresc florile din grădini.

La capăt, în unghi drept, intru pe strada George Coşbuc, ocolind moara pentru porumb-grâu, ieşită şi ea la pensie.

Privesc pe ecranul amintirilor şi mă văd cu căruciorul plin de saci, împingându-l din greu.

Norocul meu era întruchipat de ajutorul de morar, "Mutu", care îmi uşura activitatea până la capăt.

Pentru cele câteva cupe de făină.

Traversez capătul străzii Sadoveanu, vis-a-vis de B.C.R.

Aici alte amintiri, cu fostul magazin de textile Porges şi cuibul de berze de pe acoperiş.

Dar noii proprietari au distrus cuibul, până berzele au renunţat.

Deh, lupta cu natura!

Aşa ajung, năpădit de regrete, lângă biserica ortodoxă, înainte greco-catolică.

Aici, pe trotuar, o oarecare aglomeraţie, cu taximetrişti şi călători de ocazie, spre Câmpia

Transilvaniei.

Şi aici modernizare.

Prin difuzor, slujba religioasă.

Altă oprire prudentă, pentru trecerea de pietoni de pe strada Laminoriştilor.

Aştept până se poate trece.

Intru pe strada Avram Iancu, cu micul parc şi bustul luptătorului român pentru normalitate în Imperiul Austro-Ungar.

Pe dreapta, restaurantul Apollo şi staţia de taxiuri.

Alte amintiri, cu clădirea grădiniţei, transformată după 1948 în clinică T.B.C.

Recent, Primăria a preluat clădirea şi o renovează pentru sediul unui muzeu.

Bine ar fi să se realizeze.

Trec mai departe, terminând primul kilometru, până ajung la altă intersecţie, cu strada

Andrei Mureşanu, cu magazine, o farmacie Anifarm şi Policlinica, apoi Spitalul Municipal.

Când eram copil toate acestea nu existau, în fosta comună rural-industrială.

Părăsesc strada Avram Iancu şi pătrund pe strada Gării, cu restaurante, spălătorie auto, staţie de taximetrie şi cu staţia terminus pentru autobuzele Alis Grup spre Turda.

O oarecare animaţie şi din cauza fântânii arteziene, neartistic realizată.

Gusturi şi gusturi.

Traversez clădirea Gării C.F.R. şi ajuns pe peron, în general pustiu, iau în primire vizual

incinta.

Acum, între trenuri, liniile sunt pustii, cu excepţia a două vagoane scheletice în depărtare.

Norii cumulus trec şi ei nepăsători la dezastrul economic.

Departe, dincolo de acoperişurile cartierului Şarât, Munţii Apuseni cu Cheile Turzii şi nostalgia fără remedii.

Nu mă opresc să iau loc pe unul dintre scaunele de plastic, să nu-mi întrerup antrenamentul.

De altfel, ce să privesc?

Buruienile dintre linii?

Ce activitate frenetică era pe vremuri!

Trenuri de toate categoriile, mulţimi de călători, manevre de vagoane cu locomotive cu

aburi.

Modernizare şi aici!

Mă deplasez spre fosta pasarelă, ajunsă la fier vechi, acum simplă trecere peste linii, nemarcată decât de întâmplare.

În stânga, lângă gardul de prefabricate, cu panourile erodate de vremi şi de nepăsare, cei câţiva meri, acum înfloriţi.

Aplec ramurile şi iau din parfumul proaspăt al florilor, încă umede de ploaia recentă.

Cantonul degradat, cu gunoaiele aşternutului pestilenţial al sălbăticiţilor, mă lasă

nepăsător, chiar în unghiul compasiunii.

A cui este vina?

Cobor treptele neîngrijite, cu buruieni şi pietre de terasament, spre strada Eminescu, lăsând în dreapta tomberoanele de salubritate,

unde, uneori, ţin sfat nevoiaşii crizei, cu nelipsitele badoguri în mâini.

Clădirile, şi aici, înţesate de amintiri.

Fosta reşedinţă a inginerului Ionel Floaşiu, director al Uzinelor "Industria Sârmei"

până la ofensiva comuniştilor, ajunsă ulterior

dispensar medical, acum proprietate privată.

Pe dreapta, înainte de a intra pe strada Dr. Ion Raţiu, privirea mă opreşte, brusc, locului.

Lângă zidul unei clădiri, în colţ, un arbust expune întregii naturi splendoarea inflorescenţelor.

Sigur, în săptămânile trecute, mai mult înnorate, cu vânturi şi ploi, remarcasem pe fondul verde închis boboci mai deschişi la culoare, pregătindu-se lent pentru spectacol.

Dar acum, ca un brad de Crăciun, împodobit cu globuri, în lumina unei zile calde, genera admiraţie şi încântare.

Oprit, cu toate telescoapele focalizate pe

imagine, înregistrez miracolul prezentului pentru întreaga posteritate.

"Mingiucile", aşa le auzisem denumite de alţii, în copilărie!

Sau, în ungureşte, "labda virág".

Bineînţeles, am simţit schimbarea deosebită a ceea ce denumim simplu "inspiraţie".

Maşina de gândit începuse să trepideze în stilul ei mecanico-psihic, melodios, deosebit de fin, constant şi ademenitor pentru scris.

Dar acum, fermecat de imagine, ţesută în pelicula complexă a trecutului, nu o doream întreruptă, chiar şi pentru câteva minute.

Aşa că, într-un fel de închidere forţată, am blocat supapa versurilor pentru când voi ajunge acasă, după terminarea traseului.

Ştiam că se va încapsula într-o sonetină pentru fiul meu, Alcor, admirator al florilor.

Cu o evidentă stare mdificată, am parcurs străzile, dar în acelaşi ritm, kilometru după kilometru.

Strada Florilor, cu grădinile care îi legiferează numele.

Strada Aurel Vlaicu şi Retezatului, cu blocurile mai vechi ale primilor ani de după război.

Strada Gheorghe Bariţiu, cu blocurile mai noi, inclusiv A.N.L.

Trecând prin faţa Şcolii Mihai Viteazul şi a micului parc, am ajuns în strada Republicii şi apoi 1 Decembrie 1918, mai nerăbdător decât de

obicei.

Imaginile blocate parcă presau în nişa neuronică înainte de a se transforma în reminiscenţe fosilifere.

Supermarketurile Profi şi Penny rămân în urmă.

La fel Liceul Pavel Dan.

Ajuns pe strada Liviu Rebreanu, cu ultimul kilometru de parcurs, parcă am iuţit paşii, sub povara cuvintelor acumulate în aglomerările

neuronale.

Iată, utilizez cardul şi urc scările spre apartament.

Uşa se închide în urmă şi intru în hol.

Şăpcuţa gri cu cozoroc, rămâne în cuier.Deşi se înserează, în bucătărie, la masă, stau pregătit, cu caietul şi pixul.

Timpul se opreşte când încep să scriu: 19,57.

Timpul porneşte din nou când notez ora ieşirii din transa inspiraţiei: 20,14.

Citesc şi recitesc versurile.

Mă minunez ca un cititor care îl descoperă pe V. Umbreanu.

Ce bine este să fii anonim!

Să ai libertatea, nederanjată, a scrierii şi a descifrării acesteia.

Apoi, înregistrez sonetina în caietele manuscriselor.

Poartă numărul 12.002 şi face parte din volumul 152 întitulat "Balanţa dependeţei", a 32-a ca ordine.

Ca motto notez: Mingiucile - Labda virág.

Dar îmi dau seama că nu este destul.

Vreau să aflu şi denumirea ştiinţifică a speciei vegetale.

Aşa sunt eu şi aşa procedez.

Ştiinţific şi metodic.

Ca un cercetător al naturii dar şi al omului.

Aici sunt eu, şi cel care studiază şi cel studiat.

Dar am o problemă.

La canalul Eurosport se transmite Campionatul Mondial de Snooker.

De zile şi zile urmăresc etapele.

Acum s-a ajuns la meciurile din sferturile de finală.

Deşi am volumele de biologie vegetală, amân descoperirea denumirii.

În faţa televizorului particip cu pasiune la desfăşurarea meciurilor din cel mai select sport -

snookerul.

Toţi jucătorii merită să fie urmăriţi.

Ce spectacole surprinzătoare ne oferă!

Mai ales Ronnie O'Sullivan!

Agonie şi extaz!

Săracul Murphy, la ce scor a pierdut:13:3!

A trecut de miezul nopţii, cinez şi mă culc dar gândul denumirii revine, ca un semnal sonor în liniştea nopţii.

Care este firul de început?

În ce direcţie să mă îndrept?

Aprind becurile şi extrag din ultimul corp de bibliotecă din sufragerie volumele ştiute.

În Floricultura din 1962 a colectivului condus de A. Miliţiu nu există.

Nu pot să cred că denumirea populară, cam naivă, de "mingiuci", poate fi găsită, totuşi încerc.

Sigur, fără succes.

Nici în celelalte volume, Flora mică ilustrată a lui I.Prodan şi Al. Buia (1958), Mic atlas de plante a lui I. Todor (1968) sau Determinator de arbori şi arbuşti de E. Sîntămărian şi D. Pleşca (1999).

Răscolesc în memorie după o denumirepopulară a strămoşului sălbatic, prezent în zonă, l-am avut şi în grădină acum mulţi ani.

Minutele trec în liniştea nopţii.

Privesc afară şi nu văd nici o fereastră luminată la blocurile din centru.

Revin la masă.

Privesc volumele şi aştept.

Apare pe ecranul memoriei cuvântul "dârmoz".

Caut în Flora mică la index D: pagina 453.

Ajung la această pagină: Familia Caprifoliaceae Juss. II - genul Viburnum Linné - Călin.

Sigur, călinul, călinul l-am avut în grădină!

Cum am uitat!

Şi mai departe:

a). Viburnum lantana Linne - Dârmoz.

Dar nu este acesta!

La pagina 454:

b). Viburnum opulus Linne - şi mai departe se adaugă: Viburnum roseum Linne, "care se cultivă prin grădini, toate florile sunt sterile şi inflorescenţa e globulară".

Iată denumirea ştiinţifică dată încă de marele Karl Linne în sec XVIII!!

Caut şi în Mic atlas de plante.

La pagina 95: V. opulus "...se cultivă în parcuri (f. roseum "bulgăre de zăpadă").

Iată şi denumirea ştiinţifică populară oficială!

Şi înainte îmi venise o idee de căutare a cuiva în limba mahiară, pe internet, despre "labda virag - minge floare".

N-a mai fost nevoie!

Ce semnal mi-a trimis depozitul biocalculatorului la nevoie, prin cuvântul "dârmoz"!

Folosit acum zeci de ani şi păstrat undeva!

De la el spre "călin" şi pe parcurs la "bulgăre de zăpadă".

Ce bogaţi suntem prin cunoştinţele depozitate, şi totuşi, nefolosite!

Un proverb chinezesc spune: "Ajută-te singur".

Din păcate, nu se poate întotdeauna.

Câmpia Turzii,

1 mai 2014