#11 Cabinetul paranormal

de V. Umbreanu

Iată-mă în troleibuzul luat din Gara de Nord pentru cartierul Drumul Taberei.

Încep să întreb călătorii despre staţia în care să cobor pentru cabinetul medical al doamnei Maria Vârlan.

Nu primesc nici un răspuns.

Unii ridică din umeri sau întorc capul.

Alţii nu aud.

După câteva nereuşite o femeie mă lămureşte că va trebui să cobor la a 7-a staţie, să traversez bulevardul şi la câteva blocuri pe stânga, la parter, este cabinetul medical.

Mulţumesc şi încep să număr opririle.

Cobor când trebuie şi aştept să se elibereze calea pentru a traversa grăbit.

Mai întreb pe un bătrânel şi acesta îmi arată blocul.

Mai liniştit, îl depăşesc şi mă aventurez pe aleea dintre blocuri.

Vântul de toamnă spulberă frunzele de pe arţari şi se iau la întrecere cu paşii mei.

Văd la mijlocul blocului cenuşiu, placa modestă care anunţă Cabinetul Medical, cu specialitatea: psihoterapie, medicină internă şi masaj.

Urc panta şi ajung la intrare în faţa interfonului.

Apăs unde trebuie: 03.

Cu un pocnet, uşa mă anunţă că pot să trag de mânerul metalic vopsit în roşu.

Intrat, urc cele câteva trepte şi, ajuns pe palierul parterului, văd săgeata arătând spre stânga.

Bat la uşă şi intru.

Un hol cu o secretară, câteva scaune simple şi o măsuţă cu reviste.

Două peciente aşteaptă la rând şuşotind.

Mă prezint cine sunt, din provincie, reprezentând doi pacienţi care m-au delegat prin telefon pentru astăzi.

Secretara confirmă, verificând un registru.

- Dar mai aveţi de aşteptat, poate mai mult de o jumătate de oră, pentru că au fost două urgenţe!

- Nu-i nimic, nu mă grăbesc!

- Aveţi fotografiile color?

- Sigur, să vi le arăt?

- Nu, nu mie, dar m-am asigurat, pentru că unii uită să le aducă!

Mă dezbrac de sacou şi-l atârn în cuier, apoi iau loc pe un scaun, cu servieta pe genunchi. Din nou secretara:

- Trebuie să achitaţi sumele pentru cei doi clienţi!

În timp ce pregăteşte chitanţierul, mă ridic, scot portmoneul din buzunarul de la spate al pantalonilor maro şi extrag cele patru bancnote ale pacienţior.

În timp ce completează filele, cu indigoul pentru cele două exemplare ale fiecărei sume, un bărbat corpolent, cu bărbiţă neagră şi halat alb, suflecat la mâneci, iese din cabinetul din stânga, pe care scrie MASAJ, adresându-i-se:

- Am avut ce munci astăzi!

Dispărând pe uşa cu inscripţia TOILLETE, n-a mai primit răspunsul glumeţ al

secretarei, adresat de altfel nouă, celor ce aşteptam:

- În loc să te bucuri că te antrenezi, sportivule, şi mai şi câştigi bine!

Pacientele, privindu-se galeş, au început să chicotească.

Eu, neutru, preiau chitanţele, le îndoiesc şi le depun în portmoneu, reluând ateptarea pe scaun.

Din sala de masaj iese îmbrăcându-se un bărbat corpolent, cu ochii plini de lacrimi şi

dispare fără un cuvânt.

Doar secretara intervine cu simpla remarcă:

- Săracul de el!

Sportivul revine şi se adresează femeilor:

- Cine urmează?

Una dintre paciente se ridică şi-l urmează în sala de tratament.

Noi, cei rămaşi, tăcem.

După câteva minute, sună telefonul.

Secretara atâta aştepta!

Urmează o conversaţie veselă şi antrenantă, dar nu pe teme medicale.

Privesc prin perdeluţa de la fereastra din spate la ramurile bătute de vânt.

Întorcându-mă, doar acum observ pe peretele din faţă cele două diplome, încadrate în rame negre.

Mă ridic, luând şi servieta cu mine, în mod reflex, şi fac cei câţiva paşi.

Uimire!

Actele certifică în mod ştiinţific pregătirea medicală din străinătate a doctoriţei: Rusia şi Germania.

Revin la loc, impresionat.

Diplomele îmi pun la încercare susceptibilitatea cu care am venit la întâlnire.

Convorbirea telefonică parcă întăreşte tăcerea celor care aşteaptă consultul.

Poate că a trecut mai mult de o jumătate de oră, când, din cabinetul din dreapta, iese o femeie cu privirea pierdută, destul de tânără, cu o geantă de umăr târâtă pe podea.

Parcă prin vis ajunge la uşă şi iese.

Secretara, activă în continuare, obişnuită cu asemenea secvenţe, nu intervine.

În schimb, din aceeaşi încăpere, din cabinet deci, îşi face apariţia o altă femeie, cu o privire tot pierdută, dar de alt tip, ca după o luptă sfâşietoare.

Ca după o rupere în bucăţi a unui întreg!

Bucăţi care, acum, trebuie reîntregite.

Salutând-o, a tresărit şi, dintr-o dată, privindu-mă, privindu-ne, ochi în ochi, parcă ceva s-a schimbat.

Ceva s-a schimbat brusc.

Oboseala aceea sfâşietoare capătă o strălucire instantanee!

Ca un semnal neaşteptat.

Ca un semnal recunoscut.

Dură o fracţiune de secundă, dar a fost destul!

În timp ce intră la toaletă, orice urmă de neîncredere mi-a dispărut.

Ba mai mult, o linişte binefăcătoare mă cuprinse, ca o ceaţă luminiscentă.

Şi o încredere în această femeie scundă, cu un început de îngrăşare, cu ridurile săgetându-i faţa trecută de prima tinereţe.

Când s-a întors, fără să se adreseze secretarei, care şi-a încheiat grabnic peroraţia la telefon, m-a învitat, zâmbind uşor, în cabinet.

Iată, intru şi închid uşa.

Lăsând afară, în sala de aşteptare, secretara şi cealalaltă pacientă.

Lăsând afară, lumea întreagă.

Câmpia Turzii

1 martie 2013