#09 Conductorul din tren
de V. Umbreanu
Mă urc în accelerat.
Garat pe linia 1, cu multele vagoane, în curba staţiei, nu se vede locomotiva.
Vagonul 6, locul 25.
Lume puţină.
E şi normal, fiimd duminică, în afara sezonului.
Încă.
Înaintez pe culoar cu dificultate.
Din cauza rucsacului şi a genţii şcolare.
Cadrul metalic greu şi curelele abia mai suportă conţinutul.
Ce nu am înăuntru?
Dar ce am?
Pulovărul gros, basca şi fularul.
Pelerina de ploaie neagră, scorţoasă şi ruptă.
Ultimele două conserve de costiţă cu fasole.
Pâinea întărită, dar care n-a mucegăit.
Într-o hârtie, rămăşiţa de slănină afumată, cu soricul mai tare ca piatra.
Aşez rucsacul pe culoar şi-l leg de bara de lemn de la fereastră cu o cureluşă anume.
În poziţia verticală nu deranjează pe nimeni, deşi conductorii au făcut nazuri.
Dintr-un buzunar extrag sticla cu apă, umplută din nou la cişmeaua gării.
De la Băneasa până la Constanţa am băut aproape un litru.
Autobuzul, mai mult gol la început, s-a umplut până la refuz, pe parcurs.
Mai ales după Adamclisi.
Drumul cu hârtoape şi viteza imprimată de şofer ne-a solicitat, din plin, organele interne.
Localnicii, mai ales turci şi tătari, nu m-au deranjat, necunoscându-le limba.
Deşi vorbeau tare, aproape certându-se.
Ceilalţi, în schimb, cu vulgarităţile obişnuite pretutindeni, mă iritau.
Aşez sticla cu apă la locul meu de lângă geam, rezemată de spătar şi revin la rucsac.
Dintr-un alt buzunar scot termometrul şi privesc: plus 24 grade Celsius deja.
O lună mai caldă, mai caldă ca deobicei.
Mai urcă doi călători şi le fac loc, lipindu-mă de geam, alături de rucsacul albastru.
Călătorii intră într-un compartiment, pe la mijocul vagonului.
Pun termometrul la loc şi închid buzunarul.
Din altul, alăturat, scot punga cu bomboane şi mă servesc cu două.
Bomboane acrişoare, care ţin de foame, temporar.
Fixez cureluşa şi aici.
Bomboanele, rulate, realizează sonorul obişnuit.
Obişnuit, pentru mine.
Privesc pe fereastră şi văd vagoanele de marfă de pe celelalte linii.
Mă pregătesc să revin în compartiment dar mă lovesc de colţurile tari ale rucsacului, burduşit.
Cutiile cu materiale biologice.
Fluturii.
Patru cutii cu fluturi de noapte, dispuşi în acele entomologice.
Două cutii cu alţii, în straturi, departajaţi de flaneluţe de vată.
Cutii dreptunghiulare de materiaşl plastic, colţuroase.
Abia încap în rucsac.
Dar celelalte?
Celelalte, cutii cubice, tot de plastic, pline cu plicuri, cu fluturii de zi sau de noapte, cu aripile adunate.
Văd, prin capacele mate, şirurile lor, cu etichete corespunzătoare.
Mirosul de naftalină se simte şi acum, aici, în vagon.
Văd forma inelului de oţel al fileului, imprimată în pânza rucsacului.
Vârful mânerului de salcie iese puţin de sub capac.
Undeva, raniţa de explorare, cea de pescuit, bine împachetată.
Buzunarele celelalte sunt pline cu paharele de captură şi cu acele din cutiuţe.
Undeva, sticluţele cu apă amoniacală şi cu sulfură de carbon.
Jos de tot, cutia cu siringi.
Lângă rucsac, în geanta fiului meu din clasa I, învechită, am transformatorul şi lampa de 500w.
Deasupra lor, tot în geantă, pânza albă şi sforile pentru suport.
În buzunarul cu termometru, carneţelul şi creionul, cu notaţiile zilnice.
Revin în compartiment şi deschid fereastra.
Respir aerul curat.
Peronul se animă.
Îmi amintesc de aerul din autobuz, cu praful care intră peste tot, împreună cu gazele de eşapament.
TV-urile, în loc să fie casate, mai bântuie pe trasee, ca nişte fantome.
Aud şi acum comentariile ironice şi râsetele vulgare ale unor călători, când îmi scot batista şi respir prin ea.
Lor nu le pasă.
Sunt doar bărbaţi.
Eu, în ochii lor, sunt un străin prea sensibil, poate efeminat.
Conductorul fluieră.
Parcă mă trezesc din vis.
Din visul ultimelor zile, prin sudul Dobrogei, în natura sălbatică a zonei Băneasa- Iortmac.
Trenul se pune în mişcare.
Mă întorc şi constat că sunt singur în compartiment.
Ce bine!
Mă aşez pe bancheta de pluş şi privesc peisajul, în schimbare.
Blocurile.
Casele şi grădinile.
Intreprinderile.
Cerul senin.
Aerul răcoros, prin fereastra deschisă.
O moleşeală plăcută mă cuprinde.
Nu mi-e somn, e mai mult o mulţumire a recoltei de fluturi, dublată de oboseală.
E şi normal, la programul intens al fiecărei zile.
Plus, călătoria dificilă a venirii, începută vineri după-amiază.
Rapidul de Oradea - Bucureşti.
Îmbulzeala de la casele de bilete din Gara de Nord, pentru tichetele spre Constanţa.
Călătoria de noapte, nuai pe culoarul supraaglomerat.
Jos, lângă rucsac şi geanta şcolară, pe un ziar, luptându-mă cu somnul,
păzindu-mi bagajele.
Călătorii, trecând spre toalete, într-un du-te şi vino continuu.
Aerul îmbâcsit şi fumul ţigărilor, deşi unele ferestre erau deschise.
Coborârea în gară, dimineaţa devreme.
Deplasarea alături, la autogară.
Lupta cu somnul şi oboseala, pentru a rămâne treaz, pe când se deschide casa de bilete.
Apoi, urcarea în autobuzul, care se umple repede.
Apoi, drumul spre Băneasa, traversând podişul în diagonală.
Lume pestriţă.
Navetişti de toate felurile şi localnici.
Opriri prelungite în staţii.
Praf.
Fum.
Şi bere.
Toată lumea bea bere, la fiecare oprire.
Unii mai şi mănâncă.
Gogoşi reci.
Mititei pârliţi, la repezeală.
Şi bere, bere mereu.
Visez, privind afară.
Adică, refac parcursul zilelor trecute.
Şi nu-mi vine să cred, câte realizez.
De-o vreme, an de an, în luna mai, revin pe acest traseu.
Pentru a înainta în pasiune.
Fluturii.
De zi sau de noapte.
Mici sau mari.
Spectaculoşi sau anonimi.
Zona Băneasa mi-a devenit familiară, chiar mai mult, sunt îndrăgostit de ea.
Revăd şi acum, în călătoria de întoarcere, traseele explorate.
Cu raniţa mică în spate, cu mânerul plasei în mâna dreaptă şi cu o bâtă de sprijin şi apărare, în stânga.
Drumul dintre Băneasa şi Valea Iortmacului.
Livezile şi celelalte terenuri agricole, din dreapta.
Plantaţia de salcâmi, din stânga.
Lacul Iortmac.
Zona şantierului carierei de calcar.
Rezervaţia Canaraua Fetei.
Mai ales aceasta.
Cu porţiunile cunoscute acum şi numerotate I; II, III, IV şi V.
Până la graniţă.
Visez cu ochii deschişi.
Trenul este oprit.
Nici nu ştiu când a oprit.
Abia acum constat că încă n-a venit conductorul.
Mă ridic şi privesc pe feareastră.
Conductorul, coborât pe terasament, priveşte înainte.
De la ferestre, călătorii îl întreabă şi acesta, răspunde, repetând de câteva ori:
”Ne-am oprit la semnal!”.
Întreb şi eu, trezit din visul meu de explorator biologic:
- Unde suntem?
- La semnalul de Medgidia!
Aha, mai avem până la Dunăre!
Alături, Canalul, cu apele lui verzui, cu trestia de pe maluri.
Mă aşez la loc şi iau sticla cu apă şi beau.â
Apoi, merg la rucsac ş privesc termometrul.
28 de grade.
Privesc şi ceasul: aproape 9.
Nu sunt îngrijorat.
Am timp să ajung în Gara de Nord, pentru a-mi procura tichete la rapidul de
Oradea, de la ora 1.
Stau jos şi privesc pe geam.
Trece un Pieris napi, aproape că intră pe fereastră.
Jos, călătorii fumează şi comentează oprirea, care se prelungeşte.
Minutele trec într-o tăcere suspectă.
În afară de câteva voci, nu se aude nimic.
Nici vânt, nici păsări.
Trenul, înţepenit la semnal, aşteaptă.
Pe lângă oboseală, pe firmamentul simţurilor, apare, destul de brusc, şi foamea.
Dar, n-am chef de nici o conservă şi nici de pâine cu slănină.
Apelez, din nou, la bomboane.
Merg şi mă servesc din pungă.
Mai am patru.
Ultimele două le păstrez pentru mai târziu.
Cu bomboanele manevrate în cavitatea bucală, privesc, de la fereastra vagonului, spectacolul.
Trenul, prizonier la semnal.
Călătorii, prizonieri în timp.
Cei din vagoane, nici nu mai apar la ferestre.
Cei de jos, tolăniţi în iarbă, împreună cu conductorul, vorbesc pe şoptite.
Despre ce pot vorbi?
Trebuie să-l mai întreb o dată, de ce se prelungeşte aşteptarea aceasta.
S-a defectat locomotiva?
E ceva pe traseu?
Un accident?
O jenă mă opreşte să întreb şi, din cauza ei, iau loc pe banchetă şi savurez bomboanele, tot mai mici.
Iau hotărârea.
Îl întreb când se disolvă dulciurile!
Frânez cât pot reacţia salivară, dar, până la urmă, tot se termină procesul.
Beau apă din sticlă şi mă ridic la geam.
La câţiva metri distanţă, toţi aşteaptă şi tac.
- Domnu conductor, de ce stăm atâta la semnal?
Apoi, imediat, completez, cu îngrijorare, tot printr-o întrebare:
- Mai prind rapidul de Oradea?
Conductorul, mă priveşte cu o căutătură ciudată şi nu-mi răspunde imediat.
Parcă i-e şi lui jenă să-mi răspundă.
Priveşte spre călătorii din preajmă, tot cu un subînţeles, de parcă ştiu cu toţii răspunsul, cauza aşteptării.
Apoi, cu o lehamite omenească, îmi răspunde, fără să mă privească:
- Mitingul lui Ceauşescu de pe stadion!
Stau perplex şi încerc să înţeleg.
Treptat, treptat, situaţia se limpezeşte.
Ca la un abţibild.
Încă de dimineaţă!
Oamenii, puţini, din Constanţa.
Călătorii, puţini, din tren.
Populaţia, aspirată ca la o pompă.
Aspirată, direcţionată şi vomată pe un stadion.
Cu ore şi ore înainte.
Nu numai eu, aştept.
Nu numai noi, aşteptăm.
Toată suflarea din zonă, aşteaptă.
Mitingul.
Cuvântarea tovarăşului.
Cel mai important eveniment.
Din zonă.
Din ţară.
De pe planetă?
Stau, perplex, pe banchetă.
În liniştea zilei.
O încordare generală mă cuprinde.
Timpul, oprit, încremeneşte totul.
Gândirea.
Acţiunea.
Mersul trenurilor.
Mersul automobilelor pe şosea.
Abia acum constat.
Abia acum, mă lămuresc.
Degeaba privesc ceasul.
Ceasul, care continuă să fie activ.
Secundarul activ, măsoară un timp mort.
Un timp abstract.
Ora 10,25.
Unde trebuia să fim?
La Ciulniţa?
Mai departe?
Aici, lângă Medgidia, este centrul Pământului.
Centrul lumii.
Dar eu simt un gol, un imens gol.
Un gol, totuşi, încordat.
O transpiraţie generală m-a inundat.
Nu din cauza căldurii de afară, din tren.
Trec minutele ceasului meu.
Celălalt timp este oprit.
Trenul stă.
Oamenii tac.
Mă ridic din nou la geam.
Afară, nu mai este nimeni.
Conductorul şi călătorii au dispărut.
Au urcat în tren?
Ierburile se apleacă uşor, în bătaia unei brize.
Pe cer, au apărut nori cumulus, ca nişte insule pufoase, albe.
Un ţipăt, departe, sparge liniştea.
Apoi, un fluier singular.
Nu se poate!
Oare, totuşi, plecăm?
Fluierele se înteţesc.
Se-aude şi locomotiva.
Privesc ceasul.
11 şi 7 minute.
O fi început mitingul?
Şi nu mai e nici un pericol?
Trenul se pune în mişcare.
În scurt timp, frânează, după ce trece de ace.
Iată, acolo în faţă, clădirea gării.
Aproape pustiu, peronul prezintă trei fantome.Impiegatul, agitat, cu lopăţica reglementară.
Doi călători, grăbiţi, cu bagaje de mână, urcă în tren.
Parcă sunt speriaţi.
Imediat, pornim.
Trecem în viteză prin faţa impiegatului, care, imediat dispare în staţie.
Se aude uşa de la capătul vagonului şi apare conductorul.
Transpirat şi nervos, înjură printre dinţi.
Îl înţeleg.
O face şi în numele călătorilor.
Şi chiar al meu, care nu mai înjur de mult.
În timp ce îmi perforează biletele, întrebarea planificată, normală, nu i-o mai pun.
Ce rost ar mai fi avut?
Rămân singur, în bătaia curentului de aer.
Cernavodă şi trecerea Dunării trec în transa timpului dereglat.
Trenul trece prin staţiile pustii în viteză tot mai mare.
Oare mecanicii vor să recupereze timpul pierdut?
Ţăcăniturile de la ace, abia se disting în ritmul accelerat.
Privesc tot mai des ceasul.
Opririle sunt tot mai scurte.
Feteşti şi Ciulniţa.
Călători puţini, urcă şi coboară.
Am emoţii.
Am emoţii cu cât se apropie ora 1.
Trec, fără să văd, peste peisajele care se schimbă în goană.
Încă de la periferia capitalei eu aştept la uşă.
Cu rucsacul enorm în spate şi cu geanta grea într-o mână, văd prin sticla prăfuită a uşii, Atelierele Griviţa, Calea Griviţei şi intrarea, tot mai înceată, spre zona peronului.
Când oprim, ceasul arată 1 fără trei minute.
Cobor în trombă pe peron şi o iau la fugă spre panoul cu mersul trenurilor.
Mă lovesc de călătorii care circulă liniştiţi.
Oare unde-i trenul meu?
În faţa panoului, lumea obişnuită, citeşte calmă.
Rândurile tremură şi abia localizez traseul.
Bucureşti- Nord - Oradea.
Linia 5!
Fug cât pot, balansând bagajele.
Oare mi se distrug fluturii?
Mi se sparg borcanele şi paharele?
Iată trenul, cu ultimul vagon.
Dar ce se întâmplă?
A şi pornit?
Da, trenul a pornit!
În uşa deschisă a vagonului, conductorul priveşte în urmă.
Mai am câţiva metri!
Fug din toate puterile.
Zăngănituri şi nişte sunete înfundate aud din rucsac.
Iată, ajung la treptele vagonului.
Urletul conductorului.
- Nu mai urca, nu mai urca!!
Dar eu am apucat.
Am apucat bara.
Şi picioarele.
Si picioarele abia mai aleargă.
Mă aşez în genunchi.
În genunchi, văd cum terenul rămâne în urmă, tot mai repede.
Călătorii strigă la ferestre.
Fac eforturi şi mă ridic.
Mă ridic, ţinându-mă de bară.
Braţul conductorului furios mă apucă de umărul stâng, de cureaua rucsacului.
Urc, treaptă cu treaptă.
Şi rucsacul şi geanta cu lampa sunt bine.
Am prins trenul!
Restul nu mai contează.
Nici înjurăturile.
Nici ameninţările conductorului.
Nici genunchii juliţi, pe care-i simt sub pantaloni.
Conductorul se retrage, totuşi, făcându-mi loc.
Şi alţi pasageri, ieşiţi din compartimente, se adună în jurul nostru.
Comentariile trec pe lângă mine, ca nişte frunze în bătaia vântului.
“- De ce v-aţi pus viaţa în pericol?”
“- Trebuia să aşteptaţi alt tren!”
Dintre toate, doar glasul oficial mă obligă la un răspuns.
- Unde mergi?
- La Câmpia Turzii.
- Biletele!
- Am numai biletul, tichetele nu, pentru că n-am avut timp să le iau!
- Nu mă interesează, dă-mi buletinul!
- Am sosit de la Constanţa cu întârziere de aproape 3 ore!
- Nu mă interesează, dă-mi buletinul!!
- Am stat la semnal, la Medgidia, 3 ore!!
- Nu mă interesează, n-auzi?
- A fost mitingul lui Ceauşescu!!!
- Buletinul, să-ţi fac predarea!
Glasurile noastre furioase, nervoase, într-un dialog al surzilor.
Martorii, călătorii ieşiţi din toate compartimentele.
Urmă un moment de tăcere, când mi-am amintit de bagaje.
Las jos geanta cu transformatorul şi lampa.
Mă eliberez de curelele rucsacului care, ajuns jos, stă rezemat de cealaltă uşă.
Martorii spetacolului se împrăştie.
Conductorul, privindu-mă cu ura şi aroganţa celui de la putere, amână, pentru mai târziu, confruntarea.
- Lasă, că ne vom lămuri până cobori!
Răspund, doar în gând.
“-Sigur că da, până cobor!”
Dar, soluţia apare fulgerător pe ecranul deciziei salvatoare.
La Ploieşti!
Voi coborî la Ploieşti, pentru a-mi procura tichetele.
M-am liniştit.
Rezemat de uşile blocate, privesc liniile de pe terasament cum rămân în urmă.
În curgerea inversă a traseului.
Conductorul a plecat de mult să-şi efectueze îndatorirea.
Cei mai mulţi călători au intrat în compartimentele lor.
Câţiva, rezemaţi de barele de lemn, privesc pe ferestrele deschise.
Eu, într-o nouă precipitare, aştept oprirea proximă a trenului.
Minutele se scurg normal.
Trenul, cu viteza obişnuită, mă apropie de rezolvarea conflictului.
Iscat la Medgidia.
Şi care, sper, se va rezolva la Ploieşti.
Iată, rafinăria de la Brazi, în stânga.
Turle, alambicări, coşuri.i
În timp ce rapidul frânează, mă adresez pasagerului din vecinătate, arătându-i bagajele:
- Fug până la casa de bilete şi mă întorc!
Zâmbindu-mi, dă doar din cap, a înţelegere şi încurajare.
Fug pe peronul aglomerat, într-un slalom al optimistului.
O casă de bilete liberă!
Prezint biletul şi cer tichetele de rigoare.
Casieriţa, citindu-mi tensiunea din voce, se conformează, grăbindu-se.
Plătesc şi, cu un “mulţumesc” mai mult decât uman, fug înapoi.
Când trenul se pune în mişcare sunt la bagaje, transpirat şi fericit.
Acum nu mă mai grăbesc.
Îmi şterg sudoarea de pe frunte cu ambele mâneci ale cămăşii, apoi pătrund în ultimul compartiment şi iau loc lângă uşă.
Privesc, în stânga şi în dreapta, defilarea peisajelor.
Apoi, scot biletele şi aflu locul în tren.
Locul oficial şi legal.
Vagonul 4, locul 54.
Ştiu ce voi face.
La Sinaia, unde am timp la dispoziţie, voi coborî pe peron şi mă voi deplasa la locul meu.
Voi lega rucsacul de bara de lemn, cu obişnuita cureluşă.
Geanta grea, cu transformatorul, va ajunge sus, deasupra mea.
Iar la Predeal, sau nu, mai bine la Braşov, îmi voi umple sticla cu apă proaspătă.
După care, voi lua ultimele două bomboane acrişoare.
În loc de amiază.
Parcă văd mutra conductorului din tren, când îi voi da biletele, la solicitarea obişnuită.
Chiar aşa a şi fost!
- Biletele, vă rog!
- Poftim biletele!
Apucându-le şi privindu-mă, m-a recunoscut brusc şi exclamă doar atât:
- Păi…!
Răspunsul meu i-a pus capac oricărui comentariu:
- Merg la Câmpia Turzii!
Să fi văzut schimbările de pe figură, ca şi imaginile dintr-un film de desene
animate!
Conductorul din tren.
Stăpânul trenului.
Bruxelles
2010