#08 Se mai întâmplă!

de V. Umbreanu

Ne luptăm, de câteva minute, parcă pe viaţă şi pe moarte!

Ca două animale, în dispută pentru teritoriu.

Acum suntem în bucătărie.

Cu sudoarea inundând corpurile.

Cu hainele ude de-a binelea!

Lipite de toate suprafeţele.

Cu părul vâlvoi şi cu chipurile descompuse şi recompuse în regresia biologică.

Scaunele, răsturnate.

Masa, împinsă lângă bufet.

Fuge ca o panteră.

Se prinde de orice suport.

Caută ancore.

Ochii, sălbatici.

Nu mă las.

Nu mă mai las!

Sângele, pe tibia piciorului drept, mi s-a închegat.

Dar rana o simt, arsă de transpiraţia coborâtă până spre gleznă.

A ajuns la uşa de la baie, închisă cu cheia pe dinăuntru.

O zgâlţâie şi trage, mai să o smulgă!

Ţipă, ieşită din minţi!

Şi înjură, ca un birjar de pe vremuri.

Ca de obicei.

Caut s-o prind, dar mă îmbrânceşte şi se repede spre antreu, spre care închisesem uşa.

Cu greu am scos-o din camera noastră, unde urmele războiului o transformaseră aproape complet.

Aşternuturi împrăştiate.

Perne sparte şi fulgi peste tot.

Fotoliile răsturnate.

Preşurile mototolite şi răsucite în suluri asimetrice.

Am prins-o dar deschisese uşa.

Se ţine de ea şi, gâfâind, mă forţez să-i desprind degetele de pe clanţă.

Loveşte cu spatele şi cu umerii.

Dă din picioare, înapoi, cu cizmele ei potcovite.

De la metalul lor am urmele atâtor răni la picioare.

Cicatrici şi pete.

În urma hemoragiilor.

Cea de azi este ultima!

Sper să fie ultima.

Sau, dacă mai primesc, să fie ultimele.

Am reuşit s-o desprind şi să reînchid uşa.

S-a repezit iarăşi spre baie.

Clanţa rezistă.

Bubuie cu pumnii în uşă.

Dincolo, la adăpost, sunt copiii şi mama.

Îmi închipui starea lor psihică.

De ani de zile trăim acest coşmar prelungit.

O desprind de uşă dar, drept recompensă, primesc un şezut în stomac.

Catsh and catsh.

Sare să mă zgârie.

Îmi feresc faţa şi parez cu braţele.

Ne rotim în jurul mesei.

Şi astăzi a venit capsată.

De la întâlnirile ei extraconjugale, în loc să fie satisfăcută, starea este exact opusă.

Ştiu.

A învăţat-o cineva să provoace.

Să provoace scandal.

Mereu.

Războiul nervilor.

Ca să ripostez.

Să o lovesc.

Să las urme.

Să obţină certificate medicale.

S-a prins de bara de la sobă.

Mă ustură ochii de sudoare.

Părul mi-e năclăit.

Hainele, lipite.

Deschid uşa spre terasă cu mâna dreaptă.

Dar dă să fugă spre antreu.

O prind de rochie cu stânga şi iată-ne pe canapea, zvârcolindu-ne.

Vrea să muşte, să zgârie, să-mi scoată ochii!

Am reflexe.

Anticipative.

Nici nu trebuie să gândesc.

Acum, experienţa speciei, şi nu numai, contează.

Din nou la sobă.

Prinsă bine.

Caut să-i desprind iarăşi degetele.

Urmăreşte să fugă cu copiii, cu amândoi.

Ori, de câţiva ani, bănuind că planificase plecarea, cu ambii copii, pentru a obţine pensia alimentară, am organizat astfel viaţa, ca întotdeauna să poată pleca numai cu unul.

Şi să se întoarcă cu el.

A fost nemaipomenit de greu.

Dar am reuşit.

Acum este ultima şansă.

Pentru mine.

Să o scot din casă.

Degetele, cum le desprind, se cramponează iar, de bara metalică a sobei.

Ca nişte gheare.

Până acum am scăpat cu câteva zgârieturi.

Şi rana de la picior.

Loviturile încasate, în rest, nu mai contează.

Îmi feresc abdomenul de ciocanul posteriorului ei, cât pot de bine.

Dar, cu ofensiva asupra degetelor prinse de sobă.

Cum ne-am luptat, soba, trasă spre mijlocul încăperii, aproape am smuls-o din ţevile de gaz!

Trec minute de eforturi.

Aproape epuizaţi, dar, mereu cu noi rezerve, scoase din liniile de apărare, continuăm.

Mâna stângă i-am imobilizat-o.

Şi-o ţin bine, cu toată opoziţia adversarei.

Acum, concentrat asupra celei drepte, care mai trage câţiva centimetri de sobă, simt că forţele partenerei au slăbit.

Chiar dacă disperarea aruncă noi energii, prevăd câştigarea partidei.

Un deget desprins.

Al doilea.

Mâna stângă tinde să revină dar stopez ofensiva!

Insist cu tenacitate.

Cad, şiroind, picături de sudoare.

Încasez o altă lovitură în abdomen şi mă curbez pentru a o atenua.

Al 3-lea deget.

Risc şi zmucesc cu tot corpul.

Reuşită!

Ţin în menghină ambele braţe ale consoartei.

Reculul m-a dezechilibrat dar, printr-o repoziţionare a picioarelor, mi-am păstrat verticalitatea.

Cu prada în braţe, cu toate zbaterile convulsive de desprindere.

Acum, uşa bucătăriei, revenită, dar nu închisă, încerc s-o deschid cu unul dintre pantofi.

În timp ce, înlănţuită, face mişcări disperate de a se elibera.

Reuşesc!

Uşa se dă în lături, izbindu-se de spălătorul cu lighean.

Ridic greutatea cât mai sus şi dau să trec pragul, când, cu o mişcare bruscă, poate cu ultimele forţe, îmi trage braţul stâng spre faţa ei, şi, înainte de a mă putea opune, se apleacă brusc cu gura, îmi prinde degetul mare şi-l muşcă până la os.

Pocnitura tăieturii a sunat surprinzător de neverosimil!

Dinţii reci i-am simţit cu falangele calde.

Sângele a împroşcat peste tot!

Uimit doar din cauza rapidităţii am trecut pragul durerii instantaneu, n-am cedat cu celelalte armate.

Iată-mă trecând pragul.

Cu uşa revenind în spate.

Şi înaintând pe terasă până dincolo de mijlocul ei.

Şi eliberând brusc balotul.

Care, în cădere liberă, bufni pe betonul netencuit.

Cutremurul s-a auzit în toată casa.

Geamurile au vibrat.

Soţia a gemut.

Dar, mai repede ca niciodată, am intrat în bucătărie şi am închis uşa.

Cu cheia.

Două imagini contrastante.

De-o parte şi de alta a ferestrei.

Degetul ridicat, cu pulpa cărnoasă spânzurând, cu sângele scurs până pe antebraţ.

Sânge, pe haine.

Sânge, pe uşă.

Sânge, pe jos.

De cealaltă parte, portretul descompus al fostei mele soţii.

Priveam şi nu-mi venea să-mi cred ochilor!

Cu ea am fost căsătorit atâţia ani.

Aveam doi copii.

Priveam portretul unei străine.

Isterice sau rugătoare.

Care, acum ameninţă cu legile, ca apoi să ceară să intre, nevinovată, la domiciliu.

Brusc am redevenit oameni.

Nu mai aveam timp de pierdut.

Am bătut în uşa de la baie.

După ce mi s-a deschis, am trecut în camera mamei, cu mâna rănită la spate şi am anunţat-o de deznodământ.

Copiii, relative liniştiţi, mă priveau.

Cu un prosop din baie m-am şters în grabă pe faţă şi pe gât, folosind mâna intactă, apoi, am anunţat-o pe mama că plec la spital pentru o mică rană la mâna stângă.

M-a petrecut cu privirea în lacrimi.

Trec prin bucătărie şi-o văd la fereastră pe cea care nu mai făcea parte din familie.

Trec şi prin antreu, deschid şi ieşind, trântesc uşa cu yală, apoi ies în stradă.

Ce răcoare mi-a învăluit corpul, ca după o baie de aburi!

Şi o nouă linişte.

Chiar dacă, la orizont, se întrevedeau rezolvările oficiale, juridcce mai ales, cu complicaţiile inerente.

Înaintez, de pe o stradă pe alta.

Cu degetul mare şi mai mare, cu limba pulpei într-un cheag de sânge.

Ca un stindard al victoriei.

Puţinii trecători mă privesc impacientaţi.

Norocul meu, nu cunosc pe nimeni.

Fruntea deja uscată, când ajung la spital.

Portarul mă priveşte şi-mi arată scările spre urgenţe.

Ajung în hol.

O asistentă mă vede şi-mi deschide uşa spre camera de primre.

Aud chemarea ei, “domnule doctor, avem o urgenţă!”.

După câteva secunde, intră şi doctorul, privind doar spre degetul, sfârtecat în luptă.

Mi-l ia şi-l răsuceşte într-o parte şi alta.

Apoi, pune întrebarea clasică:

- Ce-aţi păţit?

Şi răspund:

- M-a muşcat soţia!

La care continuă, la fel de simplu:

- Se mai întâmplă!

Câmpia Turzii

2001