#07 Între ace

de V. Umbreanu

Am scăpat personalul deşi îmi programasem timpul pe minute.

Dar, cum se îngrămădesc prea multe treburi, chiar dacă-s mărunte, prin mici întârzieri, adună timpul şi ne aruncă în criză.

Aşa s-a întâmplat şi acum.

Pe străduţa spre gară, mărind ritmul paşilor, fără să-i scurtez, speram să nu apelez la fugă.

Abia trecusem de jumătatea ei când s-a auzit iureşul sacadat al trenului, intrând în staţie.

Alerg, dar minutul de staţionare s-a consumat în gâfâiturile mele şi în loviturile servietei pe şoldul drept.

Luând curba, vedeam ultimele vagoane dispărând pe lângă zidul cenuşiu al gării.

Am cotinuat la pas printre călătorii veniţi de aiurea.

Şi chiar în momentul intrării în holul cu casele de bilete, alt tren năvăli la peron.

În aceeaşi direcţie.

La ghişeu mi se spune că este un accelerat.

Fără să mă gândesc, cer un bilet, dar abia urcând în tren o fac.

Prea târziu să mai dau înapoi!

Cum mă voi descurca?

Fiind accelerat nu va ori până la Cluj.

Ori eu voiam să cobor la Apahida, să urc în personalul de Cluj - Dej.

Cu personalul scăpat timpul permitea transbordarea.

Cu acceleratul nu, pentru că, ajungând în gara centrală, personalulu spre Dej era plecat.

Mă voi întâlni cu el pe parcurs, în viteză!

Doar dacă nu se va opri, printr-o minune, la semnal, înainte de staţia Apahida!

Vagoanele trec în viteză prin staţii, încetinind doar la curbe şi în tuneluri.

Timpul trece tot mai concentrat în clepsidra mea.

Transpiraţia de pe frunte abia se evaporase când alta îi lua locul, încet.

Cu cât se apropia zona cu atât mă încordam pe banchetă, cu degetele crispate pe geantă.

Cu privirea nepăsătoare faţă de peisaj.

Sau de călători.

Conductorul trecu, perforând biletele.

Tunelurile au rămas mult în urmă.

Mai erau câţiva kilometri până la încrucişarea de linii.

Ce se va întâmpla?

Voi avea noroc?

Îmi concentrasem gândurile ca într-un flux.

Ca într-un laser, îndreptat înainte.

Să penetrez halourile celor de la pupitre.

Să le descopăr lungimea de undă.

Să oprească trenul!

Deja în transă, mă ridic automat şi, cu servieta ţinută strâns, ies pe hol şi ajung la uşă.

În jur, pustiu.

Iată, trenul ia ultima curbă înainte de a intra cu viteză în staţie.

Ce se întâmplă?

Se aud frâne!

Viteza scade tot mai mult.

Victorie!

Deja deschid uşa din stânga, pe partea opusă peronului.

Nimeni nu mă vede.

Trenul încetineşte tot mai mult.

Se aud zgomotele de la roţile trecând peste liniile întretăiate.

Asta este!

Se schimbă linia.

Cobor treptele, una câte una.

Pe hol, nimeni.

Afară, câteva vagoane de marfă, pe celelalte linii.

Mai departe, pe panta dealului, plantaţia de salcâmi.

Stau pe ultima treaptă.

Cu mâna dreaptă, ţinând bara de metal.

Mă aplec, balansând încet servieta.

Studiez liniile, care se încrucişează.

Traversele.

Terasamentul, cu roci colţuroase.

Granit.

Andezit.

Sau bazalt.

Viteza scade tot mai mult.

Să sar?

Trenul nu va opri!

Pământul îmi vine înainte cu viteză încă.

Am mai sărit şi altă dată, cunosc operaţiunea.

Iată momentul!

Ca prin vis, cu o emoţie nouă, îmi dau drumul!

În sensul de mers.

Peste linii şi traverse.

Dar deja viteza crescuse!

Brusc.

Chiar între hotărâre şi executare!

În fracţiunea timpului scurs, picioarele nu pot ţine pasul cu impulsul primit pe neaşteptate.

Parcă nu-s picioarele mele!

Obligate la un ritm îndrăcit.

Iată, rămân în urmă.

Şi trunchiul.

Şi braţele care bat aerul.

Şi servieta care-mi scapă.

Şi loviturile pe care le încasez.

În timp ce trenul mă depăşeşte ca o nălucă.

Ţăcănind sacadat.

Cu frânele puse, mă ridic, totuşi, instantaneu.

Fără să simt nici o durere.

Conştient de aventură.

Doar arsura de la un genunche.

Şi sângele şiroind spre talpă.

Şi rana de la antebraţul drept, cu care am răzuit totul.

Văd porii numeroşi prin care iese un lichid roşu.

Când mi-am ridicat geanta pe care o scăpasem?

Trenul era departe.

În gara pustie nu mai era alt tren.

Doar pe peron, impiegatul, fără grai, cu ochii holbaţi, stând împietrit, privind fantoma de după tren.

Care, atentă, dar cu mişcări tot mai stânjenite de răni, trece peste linii.

Şi abia ajuns pe peron, simt aerul răcoros trecând prin pantalonii sfârtecaţi.

Simt pietricele în rana de la genunche.

Şi în palma amorţită.

Şiroaiele de sânge se încheagă.

Şi un gând care se îndepărtează.

Ca şi trenul.

Că nu voi ajunge la destinaţie.

Că zarurile au fost aruncate.

Azi.

Între ace.

Câmpia Turzii

2001