#06 Un nume

de V. Umbreanu

Autobuzul trecea în viteză prin satele răzleţite pe dealuri şi văi.

Gropile din asfalt ne făceau să ne ridicăm şi să recădem în ritmuri neregulate, punându-ne la încercare organele mai sensibile.

Muncitorii navetişti se întorceau din schimbul de noapte.

Unii picoteau rezemaţi de spătarele scaunelor din faţă.

Alţii discutau ci replici tăioase, izbucnind în rafale de râs grosolan.

În sfârşit, undeva în spate, câţiva jucau cărţi, într-un nucleu al vacarmului.

Femei, cu sapele la picior, aşteptau calme să coboare.

Printre ele, eu, un orăşean get-beget, cu raniţa în spate, filtrând, cu răbdarea mea nepăsătoare, gălăgia şi fumul de ţigară al şoferului.

Apelativul cam şters, “Fumatul interzis”, arăta modul clar al aplicării legilor în această ţară.

Opririle din staţii, goleau încet-încet interiorul.

Am ocupat un loc eliberat de curând.

Se vedea acum mai bine, deşi praful împânzea atmosfera, murdăria de pe jos: bilete dreptunghiulare, chiştoace, ambalaje de biscuiţi, resturi uscate de noroi.

Abia aşteptam să cobor.

Să respir aerul curat, din spaţiul vălurit al dealurilor.

Cu pâlcuri de pădure, fâneţe şi terenuri agricole.

Cu nori cumulus, plutind în libertate.

Doar ei.

Iată, ultima curbă dinaintea staţiei unde voi părăsi cuşca insalubră.

Grajdurile de un alb cenuşiu, cu bălării şi unelte agricole dezmembrate, rămân în stânga, pe râtul verde-crud al ierbii.

Cu pârâul îngust, mărginit de papură şi de irişi galbeni.

Trecem în viteză peste podeţ şi maşina frânează brusc, într-un nor de praf.

Cobor primul, în timp ce şoferul, prin ferestruica lui, rosteşte un “noroc” zgomotos unui ţăran rezemat într-o furcă, de pe marginea cealaltă a drumului.

Un cârd de gâşte traversează pe dinaintea autobuzului, grăbindu-se spre apa tulbure a pârâului.

Flori de piciorul-cocoşului ies din pâlcuri de mentă, de un verde întunecat.

Trec şi eu peste asfaltul prăfuit şi încep să urc panta uşoară a unui drum de ţară, ce iese direct în camp, printre clădirea Bufetului şi a Şcolii.

Grăbesc pasul şi, pe traseul cunoscut, mă îndrept, în aerul dimineţii, pe drumul uscat şi şerpuitor, spre coama îndepărtată a dealului.

Micile valuri de noroi uscat îmi fac mai uşoară aderenţa tălpilor.

Ghetele, cu riduri şi crampoane, parcă mă fac să plutesc la câţiva centimetri de sol.

Ca ambarcaţiunile cu pernă de aer.

Urc, cu paşi uniformi şi cu plămânii tineri, într-un flux şi reflux al beatitudinii.

S-au pierdut în uitare scenele cotidiene.

Lipsa de alimente.

Stresul ideologic.

Minciuna oficială.

Vulgaritatea semenilor.

Microclimatul din mijloacele de transport.

Cu palmele sprijinite în curelele raniţei, în briza ce-mi răcorea faţa şi braţele dezgolite, urcuşul, în cotiturile drumului, era o plăcere deosebită.

În dreapta, deasupra satului, un lan întins de sfeclă de zahăr abia răsărită, cu câte un ţăran la praşilă.

În stânga, holda de grâu unduia sub soarele dimineţii.

Se auzea pitpalacul.

Câteva ciori urcau alene în văzduh spre pădure.

Iarba de pe margini mai păstra roua nopţii.

Primii fluturi albaştri zburau temători, în răcoarea începutului de zi.

Mă opresc din când în când.

Să răsuflu mai adânc.

Să-mi şterg sudoarea de pe faţă.

Să mă întorc şi să privesc în urmă, de la tot mai mare înălţime.

Şoseaua şerpuitoare.

Cu câte o căruţă, ca o jucărie.

Casele cu acoperişuri, ieşind din verdeaţa pomilor şi a salcâmilor.

Pete alb-gălbui în tufişurile de soc, garnisind meandrele apei curgătoare.

Şi dealuri peste dealuri, până departe, peste tot.

Reîncep urcuşul, pe serpentinele neregulate ale drumeagului.

O ţărancă, la marginea drumului, odihnindu-se.

Dau bineţe şi-mi răspunde.

Trec mai departe, cu căutătura ei ce mă urmăreşte.

Se vede liziera pădurii, la câteva zeci de metri.

Mă mai întorc o dată.

Panglica şoselei este mai îngustă.

Câţiva drumeţi par nişte gângănii.

Ca şi porcii de pe rât, priponiţi în lanţuri, ca fire de păianjen.

Se aude un duduit de tractor şi-l descopăr departe, pe o coastă de deal, trăgând un cultivator.

Fumul se ridică în aer şi se disolvă rapid.

Continui să urc, alături de primii fluturi albi, albiliţe de primăvară, trezite şi flămânde, în căutarea nectarului.

Bâzâind ca nişte başi, primii cărăbuşi se rotesc năuci pe deasupra.

Sunt deja lângă pădure.

Frunzele proaspete de stejar, verzi şi lucioase, îşi oferă feţele spre razele binefăcătoare.

Dar ramurile sunt pline de cărăbuşi, căţărându-se alene spre hrană.

Uneori, rostogolindu-se greoi pe sol şi luând-o de la capăt.

Sau planând în zbor, de la un pâlc de crengi la altul.

Şi ciorile, ca nişte paznici sobri.

Ţinându-şi greoi echilibrul pe ramurile subţiri.

Iată, unde le vedeam zburând de pe plopii satului!

Cu ciocurile lor groase, înhăţau gândacii unul după altul şi, în poziţii oblice, spre înaltul cerului, se chinuiau să-i înghită.

Nici nu se sinchiseau de prezenţa mea sau de trecerea mea inoportună.

Rămâneau la câţiva metri distanţă şi, croncănind între ele, poate că se bucurau şi se felicitau de abundenţa hranei.

Oare cine ştie, din mulţimea oamenilor de rând, sau a vânătorilor, sau chiar a celor cultivaţi, ce rol au aceste păsări, aşa-zis urâte şi gălăgioase?

Ce neştiinţă obscură şi malefică îi fac pe semenii mei să le urmărească şi să le distrugă?

Doar faptul că, în viaţa lor, fac şi anumite pagube?

Trec mai departe gânditor, pe calea care acum, paralelă cu pădurea, urmăreşte chiar culmea dealului.

Nu se mai văd nici case, nici muncitori agricoli.

Nu se aude nici zgomot de tractor.

Doar spinări de dealuri înverzite.

Doar pădurea, cu pâlcul de ciori rămas în urmă.

Aici nu se mai văd gândaci.

Frunzele cresc libere.

O briză uşoară animă crengile de sus.

Îmi răcoreşte şi făptura.

Un fluture galben, o lămâiţă, îmi vine în întâmpinare dar, zărindu-mă, se înalţă şi trece peste pădure.

Nu departe, chiar pe o cotă de înălţime, se apropie un stâlp de înaltă tensiune.

Jos, de-o parte şi de alta, ceilalţi stâlpi, legaţi cu fire a căror zumzet se aude deja.

În dreapta, pădurea tăiată, are un brâu de păşune, peste care firele groase planează spre vale, cu muzica lor mortală.

Cunosc locul din trecerile mele anterioare.

Mai sunt câteva zeci de metri.

Grăbesc instinctiv paşii.

Pentru că acolo voi face primul popas.

Cu micul dejun, la iarbă verde.

Foamea demult mi-a golit rezervele de energie şi-şi cere drepturile naturale.

Iată ultimii metri.

Se vede postamentul erodat de intemperii.

Cu scheletul, aproape conic al oţelului.

Cu tăbliţele de avertizare.

Şi cu simfonia electrică la cea mai înaltă gamă.

Pădurea se sfârşeşte brusc.

Dar chiar înainte de a mă opri şi eu, o arătare cafenie, ancorată în marea verde, îşi smulse nava greoaie şi, în zbor graţios, se înălţă în eter, arătându-şi bordura ca o spumă albă a cozii!

Toate au pierit, în acele clipe unice.

Şi zilele trecute, premergătoare drumeţiei.

Şi prezentul gradual al amănuntelor.

Şi concreţiunile solide ale civilizaţiei din mine.

A rămas numai grăuntele de chihlimbar al timpului.

Cu baletul suspendat în aer al singurului solist.

Şi în memoria cristalizată.

Un nume.

Vulturul codalb.

Câmpia Turzii

2001