#05 Autoportret pălmuit

de V. Umbreanu

- Alcoor, vino să ne îmbrăcăm, e trecut de şase!

Închid difuzorul şi trec prin baia neterminată în camera mamei.

Cu grijă la tocul uşilor, să nu mă lovesc la frunte.

Răcoarea din camere, egală cu cea de afară.

Mama, rezemată de spătarul scaunului, citeşte.

Lângă masă, la lumina becului de 60 de waţi să-i cadă din stânga.

Cu jerseul croşetat, de un gri spălăcit, vechi şi cârpit, pe umeri.

Peste rochia maro, renovată şi ea.

- Mamă, plecăm s-o vedem pe Ofelia!

Rămasă nemişcată, ca adâncită în lectură, părea că n-a auzit nimic.

Nici că am intrat.

Nici că am vorbit.

Din profil, se vedeau ridurile frunţii ca nişte albii secate.

Părul aproape cărunt, prins cu agrafe, semăna cu fotografia din grădina vecinilor Fulop.

Cea cu buchetul de trandafiri.

Cu mama tânără.

Ştiam că nu mai citeşte.

Şi că a înţepenit din cauza gândurilor.

A prea multor gânduri.

Apoi, lasă cartea în poală şi întoarce încet capul, zicând în şoaptă:

- Aveţi grijă, aveţi grijă să nu vă lăsaţi provocaţi!

Glasul răguşit părea simptomul unei răceli, al unui guturai.

Nici vorbă.

Era glasul emoţiei cu greu stăpânite.

Al cavalcadei de probleme care ne asaltează.

Moartea tatălui meu.

Bolile bunicii.

Sistematizarea oraşului.

Căsătoria mea.

Nereuşită.

Refac traseul înapoi.

Cu grijă pentru fruntea mereu în pericol.

În antreu, fiul meu, Alcor, se necăjea să doboare din cuier paltonaşul albastru.

Acelaşi din tablou.

Şi, cu simpla căciuliţă albă, arăta ca în tabloul micului cosmonaut.

- Ce-ai citit? întreb, în timp ce-l ajut să se îmbrace.

- Cei trei muşchetari, mai am puţin şi termin cartea.

La cei cinci ani şi jumătate ai lui, romanele de capă şi spadă şi poliţiste sunt la ordinea zilei.

- Pune-ţi şi mănuşile, afară e rece!

Omuleţul, mai serios decât orice copil întâlnit, îşi pune în grabă mănuşiţele cu un

singur deget.

Îmi înfăşor fularul negru, îmbrac pardesiul “în brăduleţ”, mă încing cu cordonul destrămat şi-l potrivesc în catarame, cât mai strâns.

Apoi, basca pe-o ureche.

Sting lumina în bucătărie, atenţionând-o pe mama:

- Am plecat!

Alcor mă aşteaptă lângă uşă.

O deschide, apoi, împreună, acţionăm iala.

Mă întorc să sting lumina din urmă.

Aprind becul de afară şi ieşim în seara de noiembrie.

Trântesc uşa şi privesc ceasul: 6 şi 20.

Azi este sâmbătă, 13 noiembrie.

Zi de vizită la Ofelia, fiica mea şi sora lui Alcor.

Mai mică.

Are puţin mai mult de 2 ani.

Şi suntem în faza de divorţ.

Dar avem, legiferate, zile de vizite.

Într-o parte şi alta.

Ieşim în stradă.

Închid poarta improvizată, din scânduri vechi.

Apoi prind mânuţa care, ridicată, o aşteaptă pe a mea.

Aşa ne-am obişnuit să trecem prin lume.

- N-avem nici un martor?

Întrebarea mă readuce în realitate.

Realitatea gravă.

A violenţei întâlnirilor cu soţia.

A experienţei de până acum.

Ca să pun capăt limbajului vulgar şi a provocărilor de tot felul, inclusiv fizice, am apelat la martori.

Vecini.

Cunoscuţi.

Prieteni.

O scuturătură de mână şi-o strângere mă avertizează că nu i-am răspuns.

- Astăzi n-am găsit pe nimeni disponibil.

Tensiunea mânuţei s-a mai diminuat darn u de tot.

Ştiu.

Nu avem spatele acoperit.

Spatele juridic.

Pentru a păstra în limite decente, sigure, întâlnirea.

Întâlnirea celor doi fraţi, pentru a se vedea.

Pentru a se vedea şi a nu se uita.

Şi pentru noi, părinţii.

Trecem de pe o stradă pe alta, prin aerul rece şi prin semiîntunericul oraşului.

Iată, bariera şi liniile.

Trecem, privind în stânga şi în dreapta.

Coborâm panta şi ne afundăm în străduţele cartierului Şarât.

La dreapta, apoi la stânga.

Am emoţii.

Şi mânuţa din a mea îmi confirmă acelaşi lucru.

Fără cuvinte.

Paşii încetiniţi ne poartă în fundătură.

Un câine de după gard ne semnalizează trecerea.

A doua şi a treia casă, pe stânga.

Ne oprim la poartă.

O fereastră luminată ne anunţă că este cineva acasă.

Acasă, la gazda unde stă, în chirie, soţia cu Ofelia.

Apăs clanţa şi deschid poarta.

Intrăm pe alee.

Ne apropiem de trepte.

Am o strângere de inimă, din auza lipsei unui martor.

Ce ne aşteaptă?

Mai că-mi vine să mă întorc şi să amân vizita pentru altă dată!

Când voi fi convins pe cineva să asiste.

Să pot frâna şi opri violenţa!

Dar acum este prea târziu.

Paşii ne poartă deja pe scări şi mâna dreaptă bate la uşă.

În acel moment mă străfulgeră un gând!

Dacă Ofelia nu este acasă?

Ca şi joi, când ne-am prezentat după cinci şi jumătate şi soţia, zâmbind sarcastic, ne-a anunţat că este “la plimbare!”.

În zi de vizită oficială, a trimis-o la plimbare!

Mai bat o dată şi, fără să aştept răspuns, deschid uşa de la bucătărie şi intrăm.

- Bună seara!

În încăpere, fiica gazdei cu un băiat.

Nu ne răspund la salut.

- Ofelia este acasă?

Întrebarea automată, ca şi salutul, rămâne fără răspuns.

Simt tensiunea din aer că-mi alertează mecanismul de apărare.

Şi imediat, mânuţa mi-o confirmă.

Tânăra intră în cameră să-mi anunţe sosirea, soţiei.

Reintră repede şi-l cheamă pe tânăr.

- Puteţi rămâne, nu ne deranjează!

Erau nişte martori, chiar dacă străini.

Sau?

N-au răspuns şi, în pauza intervenită, am simţit pericolul.

Intră soţia singură, cu o alură hotărâtă şi un schimonosit de zâmbet pe faţă.

- Unde este Ofelia

Întrebarea automată, rostită de robotul-tată, avea o vibrare de dezamăgire dar şi de

revoltă, greu de stăpânit.

Cuvintele mamei, rostite în încăperea neîncălzită, erau de strictă actualitate.

“- Aveţi grijă să nu vă lăsaţi provocaţi!”.

- Ne-ai minţit şi joi, că Ofelia este la plimbare?!

Întrebarea realistă n-a putut fi oprită.

Buzele au rostit-o şi cu amărăciunea lanţului care ne lega.

Încă.

Rânjind satisfăcută de întorsătura lucrurilor şi făcând un pas înainte, lansă

insinuarea:

- De ce te cerţi?

Şi, într-o dezlănţuire de forţe brutale, îmi trage o palmă peste obrazul stâng.

Cu naivitatea credulului, că oamenii nu pot ajunge în asemenea situaţii.

Surprins de perfidia provocării.

Plimbare.

Cameră.

Martori.

Îl simt pe Alcor că mă trage de mână.

Strig:

- De ce loveşti?

Dar se repede ca o zgripţuroaică să lovească din nou!

Îmi intră, în sfârşit, în acţiune, sistemul de apărare.

Automat.

Piciorul stâng.

Lovitură sub centură.

Mă întorc.

Îl acopăr pe Alcor.

Cobor, pe trepte, în curte.

Strigătele soţiei:

- Săriţi, mă atacă!

- Mă atacă!

Primesc trei pumni în cap, în timp ce ne grăbim spre poartă.

Se aud uşi, din vecini, deschizându-se.

Închid poarta şi mă întorc.

Cei doi tineri, pe treptele casei, râd satisfăcuţi.

Ieşind din fundătură, doi soţi ne întreabă, ce se întâmplă.

- Suntem în vizită la fiica mea şi ne-a atacat soţia!

- Nu-i adevărat, m-a lovit cu piciorul!

Abia acum recunosc scenariul, bine pus la punct, cu meticulozitate.

Şi cu o regizare diabolică.

Dar ce se întâmplă cu obrazul?

Parcă nu este al meu!

Fierbinte şi dilatat, cuprins de amorţeală, de la ochi şi până la gură, ocupă rolul martorului, pe care nu l-am avut.

Străzile întunecate.

Paşii grăbiţi.

Tensiunea în creştere, cu întârziere.

Bariera.

Poarta.

Iala.

Ne dezbrăcăm în tăcere.

Alcor îmi priveşte faţa.

Fără să-şi ascundă surprinderea.

Apoi, în timp ce intru în camera noastră şi mă opresc în faţa oglinzii, îl aud pe Alcor, discutând cu bunică-sa în camera de alături.

Apoi, pe neaşteptate, primesc un mesaj din subconştient:

“- Pictează-te în oglindă!”.

Şi totul a reintrat în normal.

Cina.

Lecturile de seară.

Culcarea lui Alcor.

Aşa s-a născut, la miezul nopţii, tabloul “Autoportret pălmuit”.

Câmpia Turzii

2006