#04 Masajul

de V. Umbreanu

Într-un orăşel ca al nostru nu poţi avea secrete, nu poţi face ceva fără să se afle.

Fără să se afle, din centru până la periferii.

Indiferent despre ce este vorba: vizite, accidente, întâlniri.

De câteva săptămâni, din două în două sâmbete, călătoresc la Constanţa, acolo unde fiul meu îşi îndeplineşte serviciul militar.

Îl vizitez nu atât pentru a-l aproviziona cu produse de diferite tipuri sau pentru servicii pentru el sau pentru ofiţeri, cât pentru a-l vedea în această perioadă de încercări şi de transformări.

Şi de ce să nu recunosc?

Călătoresc şi pentru plăcerea de a călători, de a călători cu trenul.

Chiar dacă este obositoare şi cheltuitoare.

Cu stat în picioare, cu inşi de toate tipurile, cu murdărie şi cu fum în vagoane.

Cu schimbarea trenului la Bucuteşti, cu cozile interminabile de la bilete.

Cu frigul şi curentul de pe culoare sau din compartimente.

Şi totuşi, fiecare călătorie îşi are farmecul ei.

Prin întâlnirea cu marea varietate a tipologiei umane.

Prin ritmicitatea şi integrarea în timp, dus şi întors.

Fiecare călătorie este o cursă contra-cronometru.

De la plecare, sâmbăta dimineaţa sau după-amiaza şi până la întoarcere, lunea dimineaţa devreme.

Eu le denumesc simplu, comandouri.

Şi acum mă pregătesc pentru unul din ele.

Iarna şi-a intrat în drepturi, dar asta nu mă împiedică să-mi urmez planul.

Bagajul mi l-am făcut aseară.

Acum spăl vasele, în timp ce mama se odihneşte în camera dânsei, gândindu-se la nepotul ei, precis cu lacrimile izvorând dintre pleoape.

Mai am aproape trei ore până la plecarea trenului, a Rapidului de Oradea.

Biletele le-am procurat de la Agenţia de Voiaj.

Mă grăbesc mai mult decât de obicei.

De ce?

Tocmai din cauza “telegrafului fără fir” care funcţionează în orăşelul nostru.

Care a dus vestea despre călătoriile mele, neobişnuite pentru semeni, dar asta nu mă frânează, nici nu mă incomodează.

Despre ce este vorba?

Venind de la serviciu, am găsit în cutia poştală un bileţel de la o cunoştinţă, fostă asistentă sanitară, acum pensionară şi grav bolnavă, care mă roagă să-i duc un colet fratelui de pe malul mării.

Acum, închid poarta cu cheia şi mă deplasez, în viteză, spre blocul unde domiciliază.

Fiind înnorat, se întunecă şi mai repede.

Zăpada, spulberată de vânt, cade de pe acoperişuri în spirale.

Las stadionul pustiu în dreapta şi mă apropii de complexul alimentar.

Dinspre calea ferată răzbate zgomotul unui marfar, huruind pe linii.

Iată blocul.

Gardul de prefabricate cenuşiu are o poartă metalică pe care o bate vântul, scârţâind ritmic.

O împing cu mănuşa şi mă îndrept pe aleea asfaltată spre intrare.

Privesc către ferestrele luminate şi, dincolo de perdele, se văd umbre mişcătoare.

Urc până la etajul 1, caut apartamentul 6 şi bat la uşă.

Lângă pereţi, jos, se întrezăresc ghivece cu plante de apartament.

Se aud paşi dincolo de uşă, o cheie se răsuceşte în broască şi uşa se deschide larg, luminându-mă becul din hol.

O femeie necunoscută, căruntă, cam bondoacă, mă pofteşte înăuntru.

Salut şi mă prezint.

Spune că mă cunoaşte şi că gazda mă aşteaptă în cameră.

- Dar ce, este în pat?

- Sigur, este paralizată de cinci săptămâni, n-aţi ştiut?

- Nu!!

- Nici n-am văzut-o de când umbla cu cârje!

Mi-a arătat cu mâna în ce cameră să intru şi, scuzându-se, a intrat în bucătărie.

Un aer cald şi închis, neaerisit, îmi dădea senzaţia că respir prin vată.

Bat la uşă.

Un glas slăbit pronunţă “intră”.

Acelaşi aer, dar cu diferite miresme.

Medicamente?

Transpiraţie?

Mâncare?

Poate toate la un loc.

Şi încă ceva.

Asistenta, cu privirea înflăcărată dar pe o faţă întunecată, prin contrast, ridică o mână şi-mi arată scaunul de lângă pat.

La “săru-mâna” mi-a zâmbit doar.

Apoi şi-a întors capul spre perete şi s-a auzit un plâns uşor, ţinut în frâu.

Pătura tresălta într-un ritm neregulat al respiraţiei.

N-am zis nimic.

Adaptându-mă atmosferei şi aerului, mi s-a oprit privirea pe o fotografie de pe perete, deasupra patului de boală.

Era soţul ei, de pe vremea liceului seral, când îl cunoscusem.

Matur, corpolent, cu o privire deschisă, naivă, surprinzătoare.

Ştiam că a decedat de infarct.

Liniştindu-se, s-a reîntors cu faţa şi mi-a întins mâna stângă.

Luând-o şi strângând-o uşor, palpându-i degetele şi podul palmei, am descoperit-o tânără şi vioaie, cu nişte curenţi care se întrepătrundeau cu ai mei.

Aşa, în comunitatea realizată, mi-a povestit calvarul ultimelor săptămâni.

Slăbiciunea.

Căzătura.

Loviturile.

Leşinul.

Şi paralizarea.

De la piept în jos.

- De peste cinci săptămâni mă chinuiesc aşa, domnule profesor!

Glasul tremurat şi privirea tristă acum, s-au adăugat aerului înnăbuşitor din

încăpere.

M-am uitat la ceas şi mi-am zis că mai pot sta.

- La cât aveţi trenul? mă întrebă imediat bolnava.

- La patru şi cinci.

- Am aflat că mergeţi des la Constanţa, este adevărat?

- Da, merg la băiat, din două în două săptămâni.

- Aşa des?

- Da, pentru că-mi place să călătoresc şi vreau să-mi văd fiul cum trece examenul milităriei.

- Dar nu-i obositor?

- Este într-adevăr, dar mă rodez ca şi la pescuit!

- Sunteţi o persoană interesantă, domnule profesor, şi vă iubiţi foarte mult băiatul!

- Nu e normal?

- Ba da, dar vă şi costă!

- Da, costă, în schimb sufletul mi-e plin de bucuria revederii!

Femeia care m-a întâmpinat intră în cameră cu o tăviţă, având ceşcuţele cu cafea.

- Mie nu, mulţumesc, nu beau cafea!

- De ce nu, vă întăreşte şi vă prinde bine la drum!?

- Am întăritori psihici iar în ce priveşte drumul, poate citesc ori poate moţăi.

Vecina ieşi după ce lăsă tăviţa pe masă.

Degetele asistentei îmi strânseră palma mai tare şi cuvintele care urmară mă surprinseră de-a binelea.

- Ştiţi ce bine mi-aţi făcut, ţinându-mă de mână, domnule profesor?

Şi continuă, nu înainte de a-mi trage mâna sub pătură şi de-a mi-o depune pe sâni.

- Aveţi o căldură binefăcătoare, care mi-a pătruns peste tot, în tot corpul!

Şi:

- Mă simt mai uşoară, fără greutatea corpului paralizat!

Şi, mai departe, nelăsându-mi timp pentru replică, replică ce nici n-ar fi urmat:

- Mă simt tânără cu adevărat, tânără cum nu m-am mai simţit de foarte mult timp!

Şi, în continuare:

- Nu aveţi bioenergie, domnule profesor?

M-am înroşit.

M-am înroşit la faţă, brusc.

Ca lovit la ţintă.

Ştiam de mult că aveam această însuşire.

Mai trecusem prin asemenea experienţe, dar până acum nimeni nu şi-a dat seama, atât de conştient, de fenomen.

De baia de unde.

De haloul pulsând în jurul corpului.

Şi care, putea face bine dar putea face şi rău!

Cum să-i explic?

Mai aveam timp?

Privesc ceasul.

Este aproape ora trei.

Simt că roşeaţa dispare şi faţa îmi revine la normal.

Privirea perspicace a asistentei nu a făcut caz.

De sub pătură, palma simte un sân surprinzător de tânăr.

Şi o respiraţie atât de normală.

Dar, fără să pot scoate un cuvânt, bolnava înviorată, săltându-se pe pernă, lansă o propunere la fel de surprinzătoare, la fel de neaşteptată:

- Faceţi-mi un masaj, un masaj pe tot corpul, domnule profesor!

Roşesc din nou şi mâna, printr-un reflex necondiţionat, dă să se retragă de sub

pătură, dar mâna tinerei de peste 70 de ani mi-o prinse ca un cleşte şi mi-o apăsă tare pe piept.

- Vă rog, vă rog din tot sufletul, domnule profesor!

Roşu ca focul, cu boabe de transpiraţie pe frunte şi pe ceafă, fără să pot scoate un singur cuvânt, privesc din nou ceasul de pe mâna stângă, când iar intervine bolnava:

- Doar câteva minute!

Privirile noastre, unite în una singură, ca o punte de raze, îşi transmiteau mesajele.

Că suntem legaţi, unul de altul.

Prin timpul localităţii.

Şi prin cel al corpurilor.

Unul, care trebuie vindecat.

Altul, care să-l vindece.,

Deasupra diferenţelor de vârstă.

Deasupra diferenţelor de sex.

Sau a calificărilor.

Aud, ca prin ceaţă, ordinul, şoptit:

- Dezbrăcaţi-mă!

Iată.

Mă ridic în picioare şi împing scaunul spre masă.

Rulez pătura şi cearceaful spre picioarele inerte.

Ridic, cu blândeţea afectivităţii, cămaşa de noapte.

Puţin umedă.

Până sub bărbia, cu un început de guşă.

Surprind ochii umezi de lacrimile izvorâte atunci.

Apoi, rămân încremenit de aspectul trupului de dinainte.

Alb.

Alb, dar pulsând uşor de vigoare!

Fără nici o zbârcitură sau pată!

Cu sânii feciorelnici, aşteptând, înfioraţi de dorinţă, atingerea.

Cu abdomenul, fără pic de grăsime.

Cu pubisul triunghiular, fără nici un fir cărunt.

Cu coapsele vibrând, trezite din nemişcarea forţată.

Şi cu degetele de la picioare, pregătindu-se de uşoarele atingeri frăţeşti.

- Vă rog, domnule profesor!

O rugăminte a unei fetiţe, a unei fetiţe bolnave, maturizată în faţa miracolului.

În faţa miracolului speranţei.

Şi chiar când mi-am aplecat trunchiul şi palmele se pregăteau să coboare, uşa dinspre hol se deschise din nou şi vecina intră în încăpere.

Un nou val de sânge năvăli, inundându-mi vasele.

Şi, ridicat la verticală, mâinile pendulau în tremur uşor.

- Nu vă deranjaţi, domnule profesor, iau cafelele şi plec!

După ce am rămas singuri, mi-a trebuit ceva timp să reintru în transă.

Să reintru în transa admiraţiei, în transa încântării.

În faţa unui corp uimitor de frumos şi de tânăr.

De sub scoarţa, de sub masca aparenţei, a vârstei care se citeşte pe faţă şi în imobilitate.

Iată, trunchul mi se apleacă.

Mi se apleacă, într-o plecăciune, într-o umilinţă.

Mi se apleacă, ducând palmele spre atingere.

Cu sânii care le vin în întâmpinare.

Ca nişte boboci de floare spre lumină.

În dorinţa lor ancestrală de a se deschide, de a înflori.

De a înflori pentru prima dată.

Şi poate că şi pentru ultima dată.

Şi abdomenul, cu suprafaţa la fel de fină şi de catifelată, cu butonul central care atrage vârful degetelor spre apăsare.

Spre apăsare şi spre înconjurare.

Iată firele aspre şi scurte, într-o pieptănătură uimitor de simetrică.

Firele negre pe fondul alb şi uşor bombat.

Palmele, care se plimbă peste tot, cartografiind suprafeţele.

Cu ridicături şi adâncituri.

Înaintând şi revenind.

Înconjurând, ridicându-se şi apoi apăsând.

Când într-un sens, când în altul.

Cu coapsele străduindu-se să se deschidă.

- Întoarceţi-mă, vă rog!

Rugămintea, auzită ca prin vis, fu urmată, imediat, de acţiune.

Iată trupul uşor răsucit şi răsturnat, în noua postură.

De la gâtul delicat, bordat de firele cărunte, până la tălpile roz, în uşoară frământare.

Trecând peste umerii mici, peste spatele uşor curbat, peste mica adâncitură de deasupra feselor rotunjoare.

Palmele preiau şi măsoară totul.

Ating şi apasă.

Prind şi rulează.

Ajung şi la coapsele zvelte şi la pulpele alungite.

Până la degetele care se răsfaţă sub atingeri.

Apoi, din nou în sus, până la gât, şi din nou în jos.

Mereu şi mereu, ca în frământarea materiei pentru o statuie.

Şi în cizelarea cea mai fină pentru ultimele amănunte.

Aud răsuflarea uşoară a bolnavei şi mă trezesc.

Mă trezesc din transă şi-mi opresc mişcările.

Abia acum simt din nou aerul înnăbuşitor.

Simt sudoarea care mă acoperă.

Mă uit la ceas şi constat surprins că încă nu este trei şi jumătate!

Ies încet din încăpere şi, ajuns în hol, îmi iau scurta de pe cuier şi mă îmbrac.

Auzindu-mă din bucătărie, vecina iese şi-mi arată pachetul pregătit pentru fratele doamnei.

- Adresa este scrisă acolo!

- A adormit?

- Da, a adormit!

- Dumnezeu să vă răsplătească, domnule profesor!

- Bună seara.

- Bună seara şi mai veniţi, să-i uşuraţi soarta bătrânei!

Aerul rece, de pe scări şi de afară, m-a izbit în plin.

Grăbindu-mă către casă, pe strada animată de cei care ieşiseră din combinat, încă mă simţeam în camera bolnavei.

În salonul de spital.

Mă simţeam aplecat asupra pacientei, cu palmele în ritmul vrajei.

Al învierii şi al întineririi.

Cu halatul meu invizibil.

Cu halatul de raze, ca un halou miraculos.

Mă simţeam încă, practicând masajul.

Câmpia Turzii

2001