#03 Bulevardul Bălcescu

de V. Umbreanu

Din nou sunt flotant în capitală.

Miezul verii îi alungă pe cei mai mulţi departe de centru.

Dacă nu la munte sau la mare, cel puţin în ştranduri.

Dar mie îmi place căldura.

Zidurile, care o iradiază.

Briza, fierbinte.

Asfaltul, ciuruit de tocuri.

Încă, trotuarele sunt animate.

Tarabele atrag cumpărătorii.

Rulajul de pe bulevarde nu se reduce.

Aerul încins îşi etalează componentele.

Gaze de eşapament.

Praf galben.

Transpiraţie.

Trec pe lângă Intercontinental şi mă opresc la stop.

Nu aştept mult şi pot traversa.

Maieul mi se lipeşte de spate.

De pe frunte, două şuviţe fierbinţi trec de rama ochelarilor şi se opresc în sprâncene.

În timp ce ajung lângă Sala Dalles, folosesc batista.

Iată plăcile lui 21 Decembrie.

Mă opresc doar eu.

Aici au murit cei 13 tineri eroi.

Nimeni nu le mai dă atenţie.

Apoi, alt nume şi o fotografie: Luiza Mioara Iancu.

Încă mă înfior.

De fiecare dată când ajung aici.

Spaţiul istoriei sângeroase.

Dar profitorii?

În realitate, cu toţii profităm.

Trec mai departe.

Romcontrol.

Pietoni şi maşini.

Vitrine şi firme.

Amanet.

“Le Petit Bijou”.

Panipat.

Brutus.

Din mulţime se desprinde un tip încruntat şi se repede la mine.

Mâna-i dreaptă mi se înfige în beregată!

Cea stângă îmi prinde un braţ.

Ridicat în forţă, abia mai respir.

Ochii bulbucaţi tind să spargă lentilele.

Lipit de zid, sunt fixat în insectarul străzii.

Văd printre lacrimi umbrele celor care circulă.

Nepăsători.

Ca şi cum nimic nu se întâmplă.

Şi cuvintele brutale care izbucnesc de la agresor:

- Aşa-i că te-am prins?

- Daaa…! bâiguiesc, surprinzător de prompt

Glasul parcă nu-i al meu.

Maşinile trec în iureş pe bulevard şi gazele albăstrii îi dau alură de acvariu.

Suntem în plină biologie.

Junglă sau ocean.

Fără să mă pot mişca, strangulat de-a binelea, am lacrimi până la bărbie.

Ochii injectaţi îmi sfredelesc privirile, dublate de sticlele verzui.

Surprinzător, nu mi-e teamă!

Fără să încerc eliberarea, simt reflexele prezente, sub pojghiţa de calm.

Ba chiar mă amuză situaţia.

N-aş vrea să apelez la forţele interne.

Le simt cum stau la pândă.

Gata să intervină.

Oare îmi aşteaptă aprobarea?

- Şi acum ce să-ţi fac?

Iată a 2-a întrebare.

Cu al doilea răspuns, la fel de prompt, tot bâiguit:

- Să, să mă laşi jos!

Mâna liberă formează un arc, fără să fie oprită şi ia ochelarii de pe nas.

Privirile libere, ni se întâlnesc.

Se scrutează şi aşteaptă.

Ochii negri, din faţa mea, aparţin periferiilor.

Fruntea îngustă are o cicatrice oblică, ce se pierde în părul sur.

Buzele groase au dâre ruginii, de la miile de ţigări.

Un dinte metalic rânjeşte dintre ele, dar faţa şi-a pierdut din siguranţă.

Trotuarul îşi plimbă călătorii, nepăsători.

Parcă suntem invizibili.

Iată, mâna mă eliberează şi reîncep să respir normal.

Transpiraţia mi s-a răcit şi un tremur de nerăbdare îmi cuprinde braţele.

Apoi, îmi aud glasul, pronunţând, liniştit, cuvinte.

- Şi eu puteam răspunde la atac!

- Chiar cu picioarele!

- Dar ştiam că mă confunzi.

Insul, parcă se trezeşte dintr-o somnolenţă îndelungată.

Nu recunoaşte glasul.

Îmi cercetează faţa, ferindu-se de ochi.

Nu mă recunoaşte.

- Aşa-i că mă confunzi?

Nu răspunde.

Dar, forţa brutală i s-a retras şi tot corpul, înmuiat parcă, bate în retragere.

- Sunt din provincie, mai apuc să-i spun, înainte de a da înapoi şi a intra în

curentul trotuarului.

- Ar trebui să-ţi ceri scuze!

Glasul mi s-a auzit până departe, încât aproape toţi pietonii s-au întors miraţi, în

direcţia mea.

Rămas lângă zid, simţeam privirile trezite ale străzii, când nu mai aveau nici o

valoare.

Ba din contra.

Aşa, pornesc pe trotuar, mai departe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Brutus.

Şi bulevardul mă înghite, din nou, în anonimat.

Câmpia Turzii

2002