#02 Autobuzul

de V. Umbreanu

Dealul este numai al meu.

De la panta abruptă, care se termină în drumul către cătun, şi până nu departe de şosea, aproape de pârâu.

Cu şirurile nesfârşite de stâlpi de beton, înţesaţi cu sârme.

Cu butucii de viţă-de-vie ce-şi întindeau coardele.

Cu terasele bine întreţinute, etalându-şi taluzurile înierbate.

De-o parte şi de alta a insulei, pline de ierburi sălbatice, cu tabla ruginită, aplecată într-o parte.

Pe care, abia se zăreau cuvintele ce denumeau rezervaţia.

Ore în şir de mers şi de alergătură.

Norii albi, deasupra, navigând spre răsărit.

Cerul spălăcit, de umiditatea ploii trecute, parcă anunţa alta.

Departe spre vest, un brâu întunecat stagna în aşteptare.

Dar asta, ca un gând la orizontul preocupării.

Fluturii zburau peste tot.

Transpiraţia m-a inundat şi evaporarea nu reuşea s-o elimine.

Fileul zdrenţuit captura exemplar după exemplar.

Cutiile de plastic, pline de plicuri, cu salteluţa de vată, ocupau cea mai mare parte a raniţei.

Briza de dimineaţă s-a transformat, treptat, în vânt cu rafale.

Insectele, luate de vijelie, treceau peste tufişurile de măceş şi se pierdeau în adânciturile torenţilor, pline de liliac, păducel şi călin.

Ajuns între livada de cireşi şi zona ocrotită, m-a surprins primul tunet.

Nici n-am observat când s-au apropiat norii negri.

Ultimele raze ale soarelui au mai încălzit panta, apoi s-a întunecat totul.

Oprit locului, desfac şnurul şi scot pulovărul, îmbrăcându-l rapid.

Apoi, introduc plasa la repezeală şi, cu raniţa în spate, o pornesc pe aleea terasei spre şosea.

Cu paşi repezi, împotriva vântului.

Nu departe, peste dealuri, se văd norii cum cad în şuvoaie gri-albăstrui.

Fulgerele şi tunetele se înteţesc.

O iau la fugă.

Alte tunete mă surprind din spate.

Întors din mers, văd peste coama dealului alt front atmosferic, cu nori de culoarea oţelului.

Care se vor întâlni cu cei negri.

Ce va urma oare?

Ajuns la capăt cobor panta în salturi.

Ghetele scrâşnesc peste fragmentele de argilă.

Cimbrişorul, întins în periniţe prelungi, ridică miresmele în volute.

Un fluture albastru trece alături, dus de furtună.

Primele picături mă plesnesc atunci când trec peste pod.

Cătunul de dincolo de curba şoselei nu se mai vede.

Norii, coborâţi peste dealuri, îşi descarcă în cavalcadă oceanul.

Ascuns după unul dintre plopi, la marginea şoselei, îmi îmbrac pelerina la timp.

Nu prididesc să-mi pun gluga şi să leg cordonul.

Şuvoaiele cad în armate oblice.

Rafalele izbesc trunchiul din faţă şi marginile raniţei.

Tunetele şi trăsnetele ţes într-o pânză sonoră cerul cu pământul.

Mi-e teamă.

Mi-e o teamă primitivă, cum stau sub unul dintre paratrăsnete.

Dar n-am ce face.

N-am altă soluţie.

Şiroaiele de apă trec în valuri peste şosea, de pe cealaltă parte, cu panta erodată la bază.

Norii, împreunaţi chiar deasupra, nu se disting.

Aerul, devenit rece ca gheaţa, îmi înţeapă faţa udă.

Un sunet suspect îmi îndreaptă privirea spre asfalt.

Sigur!

Boabele de grindină dansează pe şoseaua în fierbere.

Nu prea mari.

Şi nici dese.

Totuşi, unele-s cât boabele de mazăre.

Şi vin în valuri neregulate.

Pe şosea trec maşini cu viteză redusă.

Evantaie arteziene ţâşnesc de sub roţi, stropind împrejur.

Luminile aprinse, orbecăiesc prin perdelele verticale.

Privesc spre cadranul ceasului şi, prin sticla aburită, văd ora.

Mai am de stat până să vină autobuzul.

Tunetele s-au mai rărit dar ploaia cade cu aceeaşi intensitate.

Auzul, obişnuit cu orchestra dezlănţuită, surprinde un sunet nou, ca un fâsâit suspect, ce vine din spate, de nu prea departe.

Mă întorc spre răsărit şi-mi poziţionez radarul atenţiei.

Ca să pătrund dincolo de pantă, prin torentele care cad în continuare.

Să localizez fenomenul, în epicentrul său neobişnuit.

Cu atenţia încordată, concomitent cu înregistrările din adânc, aştept răspunsul.

Parcă memoria lucrează din plin.

Şi se apropie de locul în care există în depozitul ei, antecedentele.

Sigur că da!

Grindina!

Sunetul ei complex, şuierător, îndepărtat dar tot înfricoşător, anunţă canonada.

Fulgerele sunt rare.

Tunetele, la fel.

Deşi ploaia cade în ritmul ei uniform, răpăiala înfundată a depărtării îmi provoacă fiori.

Ce catastrofă se derulează dincolo de cortină?

Cum reacţionează vegetaţia şi ogoarele?

Dar sătenii, surprinşi pe câmpuri?

Timpul trece ca într-o aşteptare hipnotică.

Nu simt răceala de la picioare.

Nici palele îngheţate pe faţa amorţită.

Racordat la frecvenţa uruitului, trăiesc din plin, încordat, dezastrul din depărtare.

Autobuzul, cu luminile aprinse, se iveşte de după curbă şi astfel mă trezesc la realitate.

Părăsesc adăpostul trunchiului şi ies la vedere, în timp ce frânele, brusc, mă stropesc din cap până-n picioare.

Nu coboară nimeni aşa că urc scările şi ajung în aglomeraţie.

Şoferul şi călătorii discută numai despre furtună.

Plătesc cu banii pregătiţi din timp şi primesc panglica biletului.

Aerul încins mă obligă să-mi eliberez capul de sub gluga pelerinei.

Respir cu greutate, din lipsă de oxigen.

După baia de soare şi vânt, cu plămânii obişnuţi cu aerul curat, aici mă şochează atmosfera.

Geamurile, aburite.

Mirosuri de tot felul.

Umiditatea crescută, în spaţiul unei celule.

Şoferul care fumează.

Gemuleţul alăturat lui, deschis, nu îmbunătăţeşte climatul.

Cum pot semenii mei să trăiască astfel?

Rabd.

Pot face altceva?

Trecem printr-un alt cătun, când lumea ţipă, îngrozită.

Călătorii se reped la ferestre, ştergându-le.

Privesc şi eu.

Şoferul trage pe dreapta şi opreşte autocarul.

Coborâm în trombă şi nu ne vine să credem.

Nu, nu ne vine să credem, ce vedem!

Ploaia, aproape că a stat.

Vânt nu mai bate.

Din plopi cad picături mari de apă, reci, dar nu ne pasă.

Ce vedem ne uimeşte şi ne îngrozeşte.

În primul rând, jos, pe şosea şi pe iarbă.

Gheaţa.

Grindina.

Bobiţe de gheaţă, cu milioanele!

Straturi de gheaţă, măturate de şuvoaiele de pe şosea, pe bordură şi-n şanţuri.

Apoi pârâiaşul, altădată cât un firicel de apă, acum umflat, urlă, izbind gardurile, intrând în curţi, lovind pereţii.

Dar nu asta este grozăvia.

Dincolo, pe pantele cu ogoare ale dealului, ochilor nu le vine să înregistreze ce se petrece.

Valuri de pământ alunecă la vale!

Un amestec de apă, de sol şi de gheaţă, se întrepătrund, ca nişte afluenţi şi formează torentul, fluviul.

Un foşnet îngrozitor se aude în fundal.

Ţipete de oameni, prin curţi şi prin case.

Coteţe care se năruie.

Vâltori care cuprind animale din curţi.

Şuvoiul pârâului, care creşte văzând cu ochii, mai să ajungă la şosea.

- Repede, în maşină!

Glasul şoferului ne alertează la timp.

Ne bulucim înăuntru, într-un vălmăşag de trupuri ţipând.

Se disting glasurile ascuţite ale femeilor.

Cineva plânge.

Unii apelează la Dumnezeu.

- Suntem păcătoşi şi Dumnezeu ne pedepseşte!

Nu comentez, deşi aş avea argumente.

Nu este nici cazul, nici momentul.

Oamenii interpretează diferit fenomenele naturii.

Mai ales catastrofele.

Autobuzul înaintează încet, prin pârâul revărsat.

Toţi se minunează, îngroziţi.

Privim pe geam şi vedem tragedia.

Torente de pe pante se adună în vale, devastând totul.

Casele sunt cu ferestrele în apă.

Peste tot, oamenii strigă, încercând să salveze ceva.

Sunt în apă până la piept.

Şi apa creşte în continuare.

Abia înaintăm.

Cei care trebuie să coboare au venit lângă uşă şi parlamentează cu şoferul.

- Nu pot opri, nu vedeţi?

Vociferări, în vacarmul general.

- Opriţi, trebuie să coborâm!

Femeia, cu copilul plângând în braţe, ţipă la şofer.

Sacoşele, căzute la picioare, sunt ridicate mereu, dar sunt iarăşi scăpate.

- Opresc mai sus, unde-i apa mai mică!

Şoferul impune ordinea firească.

Panta urcă lin şi apa este tot mai mică.

În sfârşit, oprim.

Coborâm cu toţii, să urmărim ce se întâmplă.

Aerul, ca de iarnă, ne face să ne înfiorăm, mai ales după zăpuşeala din vehicul.

Sunt transpirat şi-mi pun gluga, chiar dacă nu mai plouă.

Grămezi de grindină peste tot.

De pe dealuri, se năruiesc la vale încă, porţiuni de sol negru sau argilos.

Nu se mai văd culturile de grâu sau porumb.

Pârâul umflat a umplut toată valea.

Casele, ca nişte insule, arată pereţii albaştri sau galbeni, udaţi de ploaie.

Gardurile, ca nişte greble, ţin jupii de tulei şi resturile unor coteţe.

Glasurile îngrijorate icnesc de prin curţi.

Vecinii de pe cealaltă parte a drumului, unde n-a ajuns apa, au sărit în ajutor.

Pe şosea, la vale, au apărut tot felul de obiecte.

Maşini nu mai circulă.

Şoferul, privindu-şi ceasul, exclamă:

- Să plecăm!

Urcăm cu toţii şi iarăşi autobuzul se umple.

Prea puţini au coborât.

Pe serpentine, îndepărtându-ne pe traseu, oamenii discută doar în şoaptă.

Fenomenul i-a şocat şi acum suportă consecinţele.

Doar câte-un glas mai ridicat tulbură meditaţia.

Când ajungem pe culme şi oprim la răscruce, călătorii coboară în linişte şi se îndreaptă spre casele lor, nu prea departe.

Iau loc pe partea dreaptă, în primele locuri, cu raniţa alături.

Atmosfera aerisită nu mai aminteşte de trecutul apropiat.

Nici liniştea călătoriei de ceea ce am trăit în vale.

Trecem printre ogoare fără să zărim gheaţă.

Pe-aici a plouat numai şi holdele unduie abia perceptibil.

Privind înainte zăresc doi ciocârlani luându-şi zborul.

Natura a reintrat în normal.

Când ajugem la capăt de linie, în centrul comunei, coborâm cu toţii.

Eu, să urc în celălalt autobuz, care mă duce spre casă.

Localnicii, să meargă la casele lor, încărcaţi de informaţii, nu numai de bagaje.

Şi aici se văd urmele furtunii.

Pământ şi pietriş, pe şosea.

Crengi şi frunze, rupte din plopii de pe margini.

Raţele, măcăind prin şanţurile pline cu apă.

Mirosuri de verdeaţă şi de plante zdrobite de grindină.

Cocoşeii!

Urcând în autobuzul vechi, răspund şoferului, care m-a întrebat de furtună.

Descriu cât mai veridic evenimentul.

Tragic, pentru oameni.

Dar spectaculos pentru privitor, dincolo de tragism.

Sunt atenţi şi noii călători.

La timpul din grafic, pornim.

Trecem prin sate, urcând şi coborând pantele.

Şi pe-aici a plouat dar nu se văd semnele dezastrului.

Norii cenuşii, compacţi, fac să se însereze mai repede.

Cu farurile luminând şoseaua aproape uscată, trecem în viteză şi parcurgem ultimii kilometri.

Aerul din autobuzul întunecos este plin cu gaze de eşapament.

Bine că sunt deschise câteva gemuleţe.

Perdelele flutură în dezordine.

Navetiştii din schimbul de noapte discută cu voci răguşite.

Câţiva joacă “filcăi”.

Chiar în spate se fumează.

Şoferul, şi el fumător, tolerează infractorii.

Dintr-o dată, parcă plutim!

Parcă vehiculul nu mai rulează pe şoseaua asfaltată ci pe pernă de aer!

Brusc, spre surpriza şoferului şi a pasagerilor, părăsim şoseaua şi ne izbim de un stâlp telefonic, oprindu-ne chiar în dreptul meu.

Geamurile, cu un trosnet sinistru, se sparg în mii de fragmente.

Nici nu am timp să mă sperii, când simt cioburile pe braţe şi pe picioare.

Câteva femei ţipă.

Autobuzul, puţin înclinat, apasă asupra stâlpului de lemn.

Oare rezistă?

Şoferul înjură şi deschide uşa, coborând, minunându-se.

Apoi, îl vedem căzând în şanţ.

Muncitorii se grăbesc spre ieşire.

Eu rămân locului, alături de trunchiul transformat în stâlp.

Îi simt mirosul de gudron.

Aerul răcoros pătrunde prin spărtură şi face să dispară interiorul viciat.

De afară se aud strigăte şi vociferări.

Farurile luminează copacii de pe margini, porţiuni de şanţ şi un teren cu plăntuţe de porumb.

Ce s-a întâmplat?

Mă ridic şi mă îndrept spre ieşire.

Bucăţi de sticlă, ca nişte dinţi artificiali, cad de pe haine şi scrâşnesc sub tălpile ghetelor.

Femeile plâng, speriate.

De ce se întâmpla dacă nu era stâlpul.

Cobor pe trepte şi văd mâzga, înainte să calc şi eu.

Şoferul se curăţă de nămol, înjurând.

Ceilalţi bărbaţi comentează îngrijoraţi, învârtindu-se pe loc.

Ajuns pe iarbă, în penumbra înserării, privesc şoseaua şi lămuresc întâmplarea.

Asfaltul, plin de solul adus de ploaie, de pe dealul apropiat, a funcţionat ca un patinoar.

Şoferul, cu maşina în viteză, n-a observat pericolul şi a căzut în capcană.

Câteva fracţiuni de secundă de rulaj.

Cu schimbarea direcţiei şi oprirea în stâlp.

Trosnetul geamurilor, ca un punct final.

Timpul trece şi căutăm soluţii.

Dintr-o parte şi alta, ne depăşesc alte vehicule, cu viteză redusă.

Undeva în faţă, se vede o pată albă în şanţ, cu umbre dându-i târcoale.

Să fie o maşină?

Bărbaţii iau o hotărâre: să împingem maşina.

Şoferul urcă la volan şi noi ne repartizăm, care pe unde putem.

Împing şi eu, dintr-un colţ.

La o comandă.

Cu picioarele în pelicula lunecoasă şi cu mâinile în caroseria stropită cu pământ, împingem cât putem.

Gazele de eşapament ne învăluie.

Motorul ambalat, funcţionează la maximum.

Strigăm şi împingem!

Autobuzul se mişcă încet, stropindu-ne.

Iată, rulează pe iarba de pe marginea şanţului, paralel cu banda şoselei.

Ajungem la stâlp şi-l depăşim.

În gând, îi zic “mulţumesc!”, în momentul în care vehiculul se urcă pe asfaltul umed, fără urme de pământ.

Oprit, cu motorul duduind, cu uşa deschisă, aşteaptă să urcăm.

După ce ajung sus ultimul, şoferul închide uşa, exclamând uşurat:

- Doamne-ajută!

În şanţurile de pe marginea şoselei, zărim, la lumina farurilor, maşini răsturnate, cu pasagerii rotindu-se în jur.

Autobuzul trece încet, pe mijlocul asfaltului.

În depărtare se văd luminile oraşului.

Când trecem şi de podul cel mare, ştim că am scăpat de necazuri.

Câmpia Turzii

2002