#01 Văduva din tren

de V. Umbreanu

Am ajuns la timp în haltă.

Chiar dacă pescuitul îl prelungesc la maximum, râul fiind la mică distanţă de calea ferată, 7 minute mi-s suficiente.

Luminile locomotivei se şi văd, mărindu-se ca nişte ochi telescopici.

Casa de bilete desfiinţându-se, urc fără bilet.

Peronul, improvizat din dale zgrunţurose denivelate, ne forţează la căţărări.

Navetiştii îşi aruncă ţigările, care planează ca nişte licurici.

Rămân singur în holul murdar, cu uşile care nu se închid perfect.

Trenul prinde viteză.

Becurile din depărtare defilează în noapte.

Trecem pe lângă semnalul la care s-a şi aprins lumina roşie.

Apoi, rămâne în urmă căsuţa cantonului, cu tăbliţa de la poartă pe care scrie CÂINE RĂU.

Ne apropiem de staţia terminus, cu luminile Intreprinderii de Prefabricate în stânga şi ale gării de tranzit în dreapta.

Se aud frânele, înainte de a traversa pe la ace.

Ajuns pe prima linie, chiar la peron, trenul opreşte cu scârţâiturile cunoscute.

Cobor în trombă şi mă grăbesc la casa de bilete.

Trec printre călători ca un Robinson.

Raniţa învechită are curelele rupte, legate cu sfoară.

Undiţa de bambus, cu vârf de corn şi minciogul grosolan, cu plasa înnegrită, le ţin ca o armă, îndreptată oblic înainte.

Fâşul pătat, cu gulerul ridicat, mi-e legat cu o frânghie.

Fularul vechi, răsucit de două ori în jurul gâtului, şi basca decolorată trasă peste urechi, mă feresc de vântul rece.

Ploaia măruntă, începută acum, încă n-a necesitat umbrela.

În urmă, s-a făcut coadă.

După ce plătesc şi-mi iau biletul, difuzorul îmi anunţă trenul.

Trec peste linii cu cizmele lipăind în bălţi.

Ploaia cade pieziş, în fascicule neregulate, din cauza rafalelor de vânt.

Merg cât mai în spate, să urc în ultimul vagon.

Ceilalţi călători sunt masaţi în faţa peronului.

Se aude fluierul locomotivei.

Iat-o în curbă, cu farurile puternice intrând în staţie.

Când se apropie, porneşte sirena de avertizare.

Mă retrag cu un pas înapoi şi aştept.

Trenul trece în viteză, provocând un duş de aer rece şi umed.

Vagoanele îşi fac auzite frânele.

Ultimul vagon mă depăşeşte şi trebuie să fug pentru a-l ajunge.

N-am crezut că trenul va avea atât de puţine vagoane.

Ori mecanicul l-a tras prea înainte.

Urc ultimul în vagon.

Intru în compartimentul spaţios şi mă şochează căldura.

Nici în accelerate n-am întâlnit o atmosferă atât de plăcută, cu aer curat şi caloriferele fiebinţi!

Ocup bancheta de lângă uşă, în dreapta.

În timp ce trenul iese din gară şi aud roţile trecând de ace, îmi eliberez umerii, lăsând raniţa alături.

Undiţa şi minciogul le reazem lângă fereastră.

Iau basca de pe cap şi o plasez pe raniţă.

Desfac puţin fularul şi privesc în jur.

Mai sunt patru călători, care mă privesc cu o doză de uimire.

Ştiu de ce.

Recuzita mea atrage atenţia dar, pe cei mai mulţi semeni îi ţine la distanţă.

În schimb, pentru cei asemănători mie, ca înfăţişare, joc rolul de magnet.

Tânăra din colţul opus mă priveşte prin ochelari, tatonându-mi aspectul.

O altă persoană, din faţa ei, începe o conversaţie.

Tot cu spatele, dar în faţă, dincolo de spătar, o femeie în vârstă, cu paltonul învechit şi cu năframă.

Întoarsă pe jumătate, discută cu vecina mea, de cealaltă parte a uşii.

Introspecţiile noastre sunt întrerupte de conductor.

Biletele perforate ni le recuperăm pe rând şi reintrăm în atmosferă.

Bezna de afară îmi arată zona prin care trecem, urcând în viteză.

Dealurile, de-o parte şi de alta, le cunosc bine, cu pantele lor înierbate, cu tufişurile de măceş şi cărările orizontale, ca nişte curbe de nivel, bătucite de oi, an de an.

Între timp, vecina de alături lansa prima întrebare.

Trecută de tinereţe, are totuşi privirea scăpărătoare.

Poate chiar mai mult.

Instinctiv, trec în rezervă.

- Unde ai fost?

Arăt undiţa şi răspund:

- La pescuit!

Mă priveşte cu un oarecare interes.

Apoi, răspunde femeii din faţa mea:

- Mamă, fii liniştită că se aranjează!

Şi către mine:

- Unde ai pescuit?

Răspund sec:

- La Mureş.

Privesc pe geam şi zăresc parapeţii.

Aici alunecă terenul.

- Ai prins ceva?

O privesc şi-i număr anii.

45-50?

Pielea ciocolatie şi părul negru, cu fire cărunte, puţin zburlit, neglijent.

Câţiva negi pe faţă.

- Nimic!

Se văd lumini în dreapta, semn că ne apropiem de-o staţie.

- Ce-o să zică soţia?

Fata cu ochelari surâde.

E atentă la conversaţia noastră, mai mult decât la a ei.

Bătrâna de vis-à-vis se întoarce şi întreabă:

- Mai avem?

Fiica îi răspunde:

- Nu mult, la cealaltă staţie coborâm.

Şi către mine:

- Am adus-o pe mama de la spital şi-abia aşteaptă să ajungem acasă!

A sesizat că nu i-am răspuns şi repetă:

- Şi ce-o să zică soţia ta că mergi fără peşti?

Trenul frânează şi se opreşte.

Se văd călători coborând.

- Nu sunt căsătorit.

Toţi ciulesc urechile.

Minutul de staţionare pare mai lung.

- Ţi-a murit soţia de mult?

Impiegatul iese din gară şi ajuns pe peronul pustiu priveşte în lungul trenului.

- Am divorţat.

Ridică paleta.

Vecina îşi părăseşte locul şi se aşează în faţă.

Mama ei se întoarce de tot şi mă priveşte cu interes.

Este bolnavă?

Interogatoriul continuă, de astă dată de foarte aproape.

Simt un miros înţepător, ca de tutun şi de haine îmbâcsite.

Locomotiva fluieră.

- Şi trăieşti singur?

Trenul porneşte.

- Da.

Se apleacă spre mine şi-mi destăinuie:

- Şi eu sunt singură, văduvă!

Trecem prin faţa impiegatului, care se întoarce şi intră în gară.

Prindem viteză.

Nerăspunzând, insistă, cu voce febrilă şi braţe agitate:

- De mult ai divorţat?

Trecem de ace şi urmăresc şirul prelung de luminiţe, din depărtare, cele de la ieşirea din orăşel.

- De 30 de ani.

Genunchii, aproape că ni se ating.

Mirosul neplăcut mă face să mă lipesc de banchetă.

Abia acum simt picăturile de transpiraţie de pe frunte.

“Ochelarii” mă privesc cu amuzament şi îmi aşteaptă reacţia.

- Şi nu-ţi trebuie femeie?

Mă amuz în interior, dar faţa îmi rămâne serioasă, chiar gravă.

- M-am obişnuit.

Ochii negri îi sclipesc.

Buzele se mişcă într-o maree elastică.

Picioarele se frământă pe loc.

Mama i se ridică şi aşteaptă, într-o poziţie incomodă.

Trenul ia curba şi coboară printre dealuri în viteză.

- Şi cine-ţi spală şi-ţi face de mâncare?

Trenul ajunge în linie dreaptă.

- Singur le fac pe toate.

Îmi pun basca.

Tânăra cu ochelari zâmbeşte larg, încât i se văd toţi dinţii.

- Să nu vin să te ajut, că bătrâneţea e grea?

Mă ridic şi-mi pun raniţa în spate.

Ea mai aşteaptă răspunsul.

Iau şi legătura cu undiţa şi minciogul şi, ajungând la uşă, răspund:

- La revedere!

De pe micul hol o zăresc ajutându-şi mama să pornească.

Când trenul intră în staţie şi frânează, deschide uşa şi mi se alătură.

Încă mă priveşte cu interes.

Ridic piciorul drept şi apăs clanţa cu putere.

Uşa vagonului se dă de-o parte cu zgomot.

În timp ce cobor, mi se adresează încă o dată:

- Ajută-mă s-o cobor pe mama!

Las undiţa jos şi mă întorc la timp, să o prind pe bătrână, mai să-mi cadă în braţe!

Apoi, culeg arma de jos şi traversez liniile, îndreptându-mă spre pasarelă.

Cu pas vioi, ca de obicei.

Dar, din urmă, ultima întrebare mă ajunge ca o barcă de salvare:

- Nu putem dormi la tine, până mâine?

În timp ce înot prin semiîntunericul nopţii, filmul din tren a şi ajuns la cinematecă.

Viitorul manuscris.

Cu număr de ordine şi cu titlu: Văduva din tren.

Câmpia Turzii

2002