#31 Visul şi nu numai

de V. Umbreanu

Mă plimbam prin orăşel ca în adolescenţă.

Şoseaua care traversa localitatea noastră era corso-ul.

Grupuri, grupuri, mai ales tineri, pe trotuarele cu dale dar şi pe asfalt, se deplasau şi se apropiau, discutând ori privind.

Cerul era senin, dar lumina părea de asfinţit.

Nu se auzea nici un zgomot.

Chioşcul de ziare, cu lemnăria sculptată şi cu ţeapa verticală de pe acoperiş, era prezent în faţa intrării bisericii reformate.

Clădirea primăriei, veche, părea scufundată, din cauza noii şosele, mult ridicate faţă de trotuare.

O stare de înstrăinare îmi domina mersul, parcă nu-mi găseam locul.

Neliniştit şi încordat, treceam printre persoanele fantomatice, chiar pe mjlocul drumului.

Ba chiar aveam senzaţia că mă privesc de undeva de sus, de la câţiva metri.

Iată-mă coborând panta spre trotuarul din faţa măcelăriei şi intrând.

Două ghişee prelungi, de sticlă, despărţeau camera spaţioasă în trei sectoare.

În primul, în care înaintez, sunt câteva mese rotunde, cu pliante şi scaune, pe care aşteaptă tineri.

Între ghişee, un spaţiu al nimănui, iar dincolo, mese cu vrafuri de hârtii, cu funcţionare lucrând de zor.

Pereţii albi şi becurile aprinse dau atmosferei o luminozitate plăcută.

Căldura din încăpere mă face să cred că afară e rece.

Apropiindu-mă de ghişeu, pentru a întreba ceva cred, ghicindu-mi intenţia una dintre femei, care stătea în picioare lângă o masă, vine în întâmpinare.

Nu prea înaltă, dar bine proporţionată, cu părul negru, cu faţa albă şi ochii închişi la culoare, priveşte prin cele două geamuri şi mă întreabă ce doresc, mai mult din privire, pentru că nu aud cuvintele.

- Unde este fiul meu?

Răspunsul vine imediat:

- Este în Germania, la Diehl, şi va pleca nu peste mult, la 2.

Acum constat că este înainte de amiază.

Mulţumit de răspuns şi liniştit, ies în stradă şi mă văd traversând încrucişarea de străzi şi îndreptându-mă spre clădirea poştei, chiar prin mijlocul străzii.

Dincolo de colţul gardului, din spatele grajdului primăriei, intru în zona parcului, pe aleea care ocoleşte rondul lateral.

Acolo mă trezesc.

Impresionat de vis, buimăcit chiar, încep să analizez secvenţele.

În cameră, întunericul este sfâşiat la fereastră, pe cele două laturi, unde camuflajul lasă câteva fâşii de lumină.

Răcoarea mă face să nu intru în programul dimineţii, să mai savurez căldura plăcută de sub învelişurile multiple: cearceaful, cele două pături şi plapoma.

Întârzii mai mult pentru vis.

Închid ochii şi încerc să reintru în atmosfera stranie.

Cu topografia rurală a tinereţii mele.

Cu persoanele cunoscute, pe care le caut în scena fantomatică.

Navighez atras de mirajul timpului.

Timp, iremediabil scurs.

Dar rămas în amintiri şi, practic, în ceea ce m-a făcut să exist.

Şi totuşi, în străfundurile organului fabulos, în cine ştie ce unghere ale ţesăturii chimice, nu s-ar putea păstra reminiscenţe?

Frânturi autentice?

Probe reale?

Pe acestea le caut!

După ele navighez, cu ochii închişi, cu atenţia canalizată ca un laser.

Înapoi.

Înapoi în timp.

Dar în zadar.

Cursivitatea acţiunii a dispărut.

Cadrul apare doar în fulgerări de desen.

Personajele trec în formă de umbre.

Fragmentele clişeului nu se lipesc.

Şi totuşi, dincolo de dezamăgire, dincolo de efortul reîncarnării, reuşesc ceva.

Reuşesc să prind şi să păstrez culoarea atmosferei.

Care, transpare ca dintr-o tăietură, ca dintr-o rană.

Ca din oricare fragment.

Hologramă!

Cu ochii închişi, prizonier în odaia întunecată şi rece, îmi savurez trecutul.

Cu emoţie.

Cu emoţia trăirii din trecut.

Dublată de supervizarea ei, conştientă.

Ca o aură a unei alte aure.

Timpul prezent a încremenit.

Şi exist în crisalida lui, piesă de muzeu.

Pentru muzeul investigaţiei.

Şi al viitorului.

Toate etapele zilei au fost marcate de vis.

Micul dejun, într-o nepăsare lejeră.

Completarea formularului pentru loto 6 din 49.

Piaţa şi programul gospodăresc săptămânal.

În timp ce oala clocoteşte pe plită şi eu spăl pe jos în antreu, urmăresc catena din vis legată de fiul meu.

Înţeleg să fiu preocupat de trecut, să-l analizez şi să-i descopăr toate nuanţele.

Prin amintiri lucide sau prin labirinturile subconştientului.

Şi să le descopăr rolul avut în devenire.

Înţeleg şi să-i urmăresc fiului meu firul ariadnei, în hăţişurile istoriei prezente.

Dar nu pot descoperi catena care le leagă.

Nu pot afla, oricât mă străduiesc, până seara, raportul relaţional.

Camerele curate aşteaptă ochii să le remarce.

Supa, pentru câteva zile, e în cămară.

Fac bilanţul săptămânii care, de obicei, este pozitiv.

Nici nu se poate altfel.

Şi atunci?

Privind distrat imaginile ştiinţifice de la cablu, mă preocupă visul.

Cu latura lui hibridă.

Mai ales că aştept telefonul.

Ca în fiecare sâmbătă seara, fiul meu mă sună şi timp de câteva minute conversăm.

Aşa aflu ce-a mai realizat şi ce comenzi are în viitor.

Fiind interpret de conferinţe, sau mai simplu, translator, activitatea şi viaţa îi depind, de multe ori, de factori conjuncturali.

Cu surprizele obişnuite.

Mai ales dezagreabile.

Relaţionale şi băneşti.

Privesc distrat pe canalul “Naţional Geografic” şi aştept, din clipă în clipă, melodia telefonului mobil.

O anumită încordare, suplimentară, mă avertizează asupra unei convorbiri neobişnuite.

Pentru mine.

Minutele trec în transa aşteptării.

Deşi aştept melodia, când se împrăştie în cameră tresar.

Ridic telefonul de alături, de pe cuvertura recamierului, pregătit din timp, şi-i aud vocea.

Vocea obişnuită.

Care-mi relatează despre aspectele cotidiene din capitală.

Obişnuite şi ele, în această perioadă de criză generală.

Discutăm despre politică, vreme, pisici, filme.

Vocea lui îmi transmite un anumit sarcasm.

Rezultat din nemulţumiri acumulate.

Vocea mea caută să-i redea optimismul.

Optimismul meu natural, de tip “capricorn”.

Duelăm, ca la un antrenament, evitând să ne rănim.

Dar ştim amândoi, pe pielea noastră, ce înseamnă viaţa în societate.

Amândoi suntem plini de cicatrici.

Apoi îl întreb dacă are ceva pe agendă, pentru viitorul apropiat.

Cu o mică emoţie, ca a cuiva care aruncă undiţa într-o apă necunoscută.

Aşa aflu şi emoţia mă copleşeşte.

Aflu de viitoarea deplasare profesională.

Unde?

În Germania!

În timp ce-mi relatează amănuntele legate de deplasare şi anturaj, mă frânez să nu-l întrerup, să-i comunic visul.

Clipele trec tensionate.

Cred că a simţit ceva, pentru că, la un moment dat, parcă suspectându-mă ca la un posibil bruiaj, se opri şi întrebă:

- S-a întâmplat ceva?

Acum este momentul!

Acum este momentul mult aşteptat.

Să-i comunic totul, despre vis şi implicaţiile lui.

Cu glasul încărcat de tensiunea evenimentului şi cuvintele în efervescenţa emoţională, repezit şi incoerent, reuşesc să-mi descarc bagajul.

Când termin, la telefon se instaurează tăcerea.

Tăcerea surprizei dar şi a aşteptării.

Apoi, i se aude vocea, acum vioaie şi uşor amuzată.

- Nu plec la Diehl ci la Passau!

Apoi am aflat că tranzacţia asupra deplasării s-a realizat cu o zi înainte, deci vineri.

Celelalte amănunte nu sunt reprezentative pentru vis.

Sau nu sunt uşor descifrabile.

Când ne-am luat rămas bun, am fost sigur de fenomenul căruia i-am fost obiecte, emiţător şi receptor.

În clocotitoarea sferă a emisiilor cerebrale, ne-am găsit cale pentru undele noastre, de game apropiate, dacă nu chiar identice.

Cine ştie?

Oricum, cea mai bună dovadă am introdus-o în dosarul cauzei peste câteva zile când, ca o completare, fiul mi-a comunicat ora plecării din oraşul german:

- Două şi jumătate!

2002