#30 Excavatorul

de V. Umbreanu

Cum am ajuns la râu, ne-am împărţit malurile.

Mie, fiind mai tânăr, mi-a revenit cel stâng, cu păşunea şi cu râpele abrupte.

Aşa că, prietenul meu C. a rămas pe malul drept,urmând să ne reîntâlnim seara, înainte de a pleca la tren.

Cu raniţa în spate, cu răcitorul portabil pe umărul stâng şi cu undiţa într-o mână, urmez cărarea care mă duce la barcă.

Roua îmi udă cizmele.

Ţărcile guralive zboară dinaintea mea şi se regrupează în urmă ori traversează râul şi ajung pe sălciile celuilalt ţărm.

Iată înainte trunchiul uscat al unei sălcii bătrâne de care-i prins cablul.

Cărarea se îndreaptă spre apă unde, pe debarcaderul de nuiele, aştept să mă zărească barcagiul.

Căsuţa lui, cocoţată pe malul abrupt, scoate o şuviţă de fum albăstrui prin hornul năruit.

Câţiva câini se hârjonesc, schelălăind, cu ţâncii dezbrăcaţi.

Găinile scurmă în praful drumului care urcă spre sat.

Gâştele, deja în apa limpede, se bălăcesc sub malul cu vreji de mure, ce atârnă ca nişte bodoabe de brad.

Barcagiul, nicăieri.

Nu apelez la sârma ce activează talanga ci strig cu putere:

- Hai la barcăă!

Îmi răspunde imediat un lătrat, dar joaca îşi continuă scenariul.

Razele soarelui încălzesc deja de deasupra dealului cu tufişuri şi pruni.

Într-un târziu, uşa colibei se deschide şi un ins tuciuriu îşi face apariţia căscând.

Cu paşii legănându-şi trupul uscăţiv, coboară pe cărare la barcă şi o desprinde de ţăruş.

Lanţul sună, izbind marginea metalică a ambarcaţiunii.

Un căţel coboară panta dar barca şi-a luat avânt, îndepărtându-se de mal.

Undele reverberate încreţesc luciul aproape perfect.

Când este gata să acosteze, salut cu vioiciunea-mi caracteristică:

- Bună dimineaţa!

Răspunsul a fost un simplu mormăit.

Trec peste bordură şi mă instalez pe scândurile din partea posterioară.

Ceva apă bălteşte sub ele.

Ne îndreptăm în sens invers.

Privesc malul care se apropie şi fac primele planuri.

De unde să încep?

Plătesc taxa şi urc nehotărât cărarea şi urmele de argilă uscată le simt sub tălpile de cauciuc.

O javră se repede lătrând la mine dar înjurătura stăpânului o calmează pe loc.

Copiii, aproape dezbrăcaţi şi murdari, cu părul încâlcit, au obosit şi stau tolăniţi pe iarbă.

Găinile au urcat panta până spre livadă.

Gâştele sunt în mijlocul râului şi înoată în şir.

Urmez drumul de ţară în amonte şi mă îndrept spre râpa de dincolo de mica păşune, cu cei câţiva plopi noduroşi.

Aşa a început ziua de pescuit.

Au fost ore obişnuite.

Cu urmărirea plutei, în diferitele locuri ale râului.

Şi dincolo de râpă, unde Mureşul se izbeşte de baza dealului.

Şi în zona abruptă, unde cărările oilor se întretaie în zig-zag.

Şi în zona păşunii, unde apele se liniştesc, după repezişurile din curbă.

Câţiva cleni mi-au îngreunat răcitorul şi după câteva zbateri s-au mulat lângă calupurile de gheaţă.

Seninul şi vremea calmă de dimineaţă s-au schimbat treptat.

Cerul deveni spălăcit şi o umiditate apăsătoare prevestea o furtună.

Nici peştii nu mai căutau momeala.

De mai mult de o oră, pluta a rămas nemişcată.

Nici o săritură nu tulbura oglinda apei.

Nici un peştişor nu se găsea la mal.

Am ajuns iarăşi în zona debarcaderului dar câinii, ca şi copiii, nu se arătau vederii.

Trec în linişte pe lângă căsuţă şi mă opresc pe ţărmul înalt.

Las bagajele jos şi lansez până departe încărcătura, trăgând pluta lângă ţărm.

Vis-à-vis, abia acum zăresc noua balastieră, cu excavatorul lângă mormanul de pietriş.

Cu câteva săptămâni înainte nu era amenajat astfel locul.

Muncitorul repara maşinăria, cu mulţimi de piese zăcând împrăştiate în jur şi zăngănitul lor tulbura liniştea de dinaintea furtunii.

Tovarăşul meu pescuia chiar în bulboana alăturată.

- Ai prins ceva?

Întrebarea mea făcea parte din ritual.

Mereu exista o concurenţă, prietenească, între noi.

Mereu speram, şi unul şi celălalt, ca seara să câştigăm concursul.

Acum aşteptam răspunsul cu o oarecare emoţie.

- Câţiva cleni.

Sigur, un răspuns evaziv, pentru derutarea adversarului!

Veni şi întrebarea lui:

- Dar tu?

I-am servit replica similară:

- Câţiva cleni!

Apoi, urmăresc pluta, cu speranţa depăşirii impasului.

Dar minutele treceau şi numai moleşeala aerului creştea în intensitate.

Până s-a auzit primul tunet.

Primul tunet, deasupra munţilor de nu prea departe.

Privind într-acolo, am rămas surprins de norii întunecaţi care-i acopereau.

Cum de nu i-am observat până acum?

Îngrijorarea n-a pus stăpânire pe mine căci aveam în raniţă pelerina de ploaie.

Acum devenise explicabilă şi ineficienţa din ultimele ore.

- Vine vreme grea!

Cuvintele îi aparţineau celui care pescuia în faţa mea şi-mi arătă cu mâna norii ameninţători care se apropiau.

Desfac raniţa şi scot pelerina, depunând-o alături, pe iarbă.

Aud paşi pe drumul dinspre pârâul care curge prin sat şi mă întorc, pentru orice eventualitate.

Un ţăran, cu un trunchi de salcie pe-un umăr, se apropia tăcut.

În spatele lui, un flăcăiandru îl urma cu securea într-o mână.

M-am întors spre râu, privind în direcţia munţilor.

Tunete şi fulgere tot mai numeroase arătau iminenţa dezlănţuirii.

O bordură de nori alburii se rostogolea cu viteză spre noi.

- Împinge, împinge?

M-a surprins întrebarea şi tonul batjocoritor al ei!

Ca şi tipul persoanei care o punea.

Copilul!

Oprit în spatele meu, cu un zâmbet obraznic ce-i schimonosea figura, şi cu privirea impertinentă, aştepta răspunsul.

Şi care n-a întârziat să apară:

- Nu crezi că eşti cam obraznic?

Cuvintele mele, absolut normale şi pedagogice, au provocat însă o altă furtună.

În primul rând s-a oprit şi părintele lui matur.

Rămas încă sub greutatea arborelui, s-a întors parţial spre locul disputei şi îşi întrebă odrasla:

- Ce-i trebe la ăsta, mă?

Tinerelul, vexat de intervenţia mea moralizatoare, îi răspunse prompt:

- Face pe deşteptu!

Dintr-o dată mi-am dat seama că am intrat într-o capcană!

Muşchii, activaţi de instinctul de conservare animalic, s-au contractat şi aşteptam tăcut.

- Vrei să te-arunc în apă?

Privirea lui sumbră mă avertiza că este în stare de aşa ceva!

Opriţi amândoi, ca două carnivore hrăpăreţe, dar nu şi flămânde, însetate numai de sânge, aşteptau picătura care să le umple paharul.

Prietenul de peste apă, sesizând că ceva nu-i în regulă cu mine, puse întrebarea ce sparse tensiunea:

- Ce se întâmplă acolo?

- Vrea să mă arunce în apă!

- De ce?

- Pentru că i-am făcut o observaţie copilului obraznic!

O pauză neutră urmă, în care talerele balanţei justiţiei au rămas nemişcate.

- Să vin şi eu acolo?

Era să râd în hohote!

Cum să vină prietenul meu în ajutor?

Până la barcă erau câteva sute de metri.

Furtuna, care trecuse pe planul secund, se apropia, totuşi, în trombă.

Prin apă, nici vorbă!

- Nu e nevoie, mă descurc şi singur!

Şi era adevărat.

Nu-mi era frică.

Nu-mi era frică nici de animale, nici de semenii mei.

Chiar dacă agresivitatea lor ieşea în evidenţă, provocatoare.

Ca şi acum.

Mormăind ceva, săteanul cu povara şi-a reluat mersul, urmat în tăcere de pruncul impertinent.

Cununa de nori din avangardă ajunse deasupra noastră, lansând fulgere şi trăsnete la tot pasul.

Picături grele de ploaie izbeau metalul excavatorului şi sfâşiau suprafaţa apei.

Înşfăcând pelerina şi îmbrăcând-o rapid, cu raniţa şi băţul undiţei, am coborât sub ţărmul înalt, la adăpost de dezlănţuirea naturii.

De răcitor am uitat, dar acum era prea târziu.

Şuvoaiele de apă, căzând prin spărturile norilor, făceau să se zărească abia excavatorul, în care, şi-a găsit adăpost şi prietenul meu, alături de manevrantul de drept.

Norii au devenit cenuşii.

Zgomotul descărcărilor electrice era intermitent.

Vântul sufla cu putere.

Luminile săgetau pretutindeni.

Ferit de pericol, dar ud de rafale, priveam îngrozit spre cei care şi-au căutat scăparea într-un enorm paratrăsnet.

Mă aşteptam, în orice moment, să aud şi apoi să văd dezastrul.

Dar, minutele s-au scurs şi nimic nu s-a întâmplat.

Frontul atmosferic şi-a diminuat forţa.

Ploaia a devenit normală.

Vântul a stat.

Descărcările îndepărtându-se, am putut să-mi reiau gândurile, chiar şi cele despre atitudinea unor localnici faţă de oaspeţi, chiar pescari fiind.

Sau despre educaţie.

Apoi, când printr-o spărtură în nori s-a ivit soarele, îmi văd prietenul coborând greoi, din matahala metalică pe post de buncăr.

Urmat de cel care şi-a reluat activitatea de reparator.

Cu raniţa în spate iarăşi, cu răcitorul pe umărul stâng şi cu undiţa în mâna dreaptă, părăsesc locul şi mă îndrept spre marele repeziş din aval.

Când ocolesc râpele pârâului, în curbă, pe drumul spre păşunea cu vitele bălţate, mai privesc o dată ciudata arătare din natură, care n-a onorat, de data aceasta, funcţia de paratrăsnet.

Excavatorul.

2002