#28 Circul
de V. Umbreanu
Gara.
Peronul.
Cerul albastru, spălăcit.
Lume.
Lume arhaică.
Haine ponosite.
Figuri severe.
Dăltuite în oase.
Nu cunosc pe nimeni.
Circul.
Circul, printre semeni.
Slalom.
Fac slalom.
Sunt liniştit.
Sunt neliniştit.
Trebuie să apară.
Trebuie să apară trenul.
Cu fiul meu.
Care se întoarce.
Care se întoarce acasă.
Fac slalom.
Fac slalom pe peron.
Iată-l.
Iată-l printre semeni.
Cum vine.
Care se apropie.
Liniştit.
Ca de obicei.
Stăm îmbrăţişaţi.
Pe peronul pustiu.
Nu se mai văd semenii.
Nu se mai vede cerul.
Nu se mai vede gara.
Apoi îl privesc.
Cum merge alături.
Nu s-a schimbat.
Nu s-a schimbat deloc.
Cu faţa serioasă.
Şi calmă.
Cu ochii limpezi.
Parcă puţin trişti.
Doar mustaţa.
Mustaţa scurtă.
Puţin căruntă.
Ca o arcadă, deasupra gurii.
Mergem alături.
Mergem alături, în spatele gării.
Facem slalom.
Maşini.
Maşini, de toate felurile.
Şi căruţe.
Căruţe, cu cai robuşti.
Şi semeni.
Semeni, pe jos.
Semeni, în maşini.
Semeni, în căruţe.
Toate blocate.
Stăm pe loc.
Stăm pe loc, aşteptând.
Nu se aude nimic.
Toată lumea aşteaptă.
Gaze de eşapament.
Murdărie de cal.
Resturi de fân.
Noroi uscat.
În faţă, un vehicul.
Un vehicul enorm.
Şi ciudat.
Alungit.
Supraetajat.
Ticsit de persoane.
De toate felurile.
De toate vârstele.
Care fac semne.
Care vociferează.
Care se cheamă.
Urcă tot mai mulţi.
Lume elegantă.
Dar pestriţă.
Haine de toate culorile.
Multe femei.
Mai toate pitice.
Mici şi grase.
Şi frumoase.
Bărbaţi înalţi.
Chiar giganţi.
Sobri.
Tăcuţi.
În jurul vehiculului.
Care întoarce.
Încet, întoarce.
Printre maşini şi căruţe.
Guri care-şi vorbesc.
În tăcerea deplină.
Sunt singur.
Îmi caut fiul.
A dispărut.
Privesc peste tot.
Mă grăbesc.
Agitaţia creşte.
Urcă tot mai mulţi.
Şi tot mai mulţi, pe jos.
Care vor să urce.
În vehicul.
În marele vehicul.
Alungit.
Supraetajat.
Ticsit.
Toţi sunt veseli.
Caut.
Cu paşi repezi.
Printre vehicule.
Printre semeni.
Mulţi ţărani în căruţe.
Şi pe jos.
Cu haine groase.
Cu biciuri, în mâini.
Cu mustăţi groase.
A întors.
A întors vehiculul.
Sus.
Sus de tot îl văd.
Îl văd pe fiul meu.
Atent.
Atent la ce-i în jur.
În jur, acolo sus
Îl strig.
- Alcor!
- Alcor!
Dar nu răspunde.
Nu-mi răspunde.
Nu-mi mai răspunde.
Urcă.
Urcă lume, încă.
Întreb.
Întreb, pe toată lumea.
Unde pleacă.
Şi cine-i şeful.
Dar nu mă bagă în seamă.
Nu mă bagă în seamă nimeni.
Sunt disperat.
Privesc în sus.
Privesc în sus, dar nu se mai vede.
Nu se mai vede, fiul meu.
Fiul meu cel tânăr.
Cel liniştit.
Doar cu mustaţă.
Cu mustaţa sură.
Singura schimbare.
Întreb.
Întreb cine-i şeful.
Ca să aflu.
Ca să aflu ce se întâmplă.
Până la urmă mi se răspunde.
Îmi răspunde o doamnă pitică.
Zâmbind.
Şi-mi arată pe şefa.
Tot pitică, dar măslinie.
Şi încruntată.
O strig.
Dar nu mai e nimeni.
S-a urcat.
S-a urcat şefa.
Pitica de lângă mine îmi zâmbeşte.
Îmi zâmbeşte, cu subînţeles.
Aflu.
Aflu motivul.
Aflu motivul despărţirii.
Fiului meu de mine.
Vehiculul porneşte.
Porneşte încet.
Încet şi greoi.
Printre căruţe.
Printre căruţe şi maşini.
Lumea tot urcă.
Şi întreb.
Pe fiecare îl întreb.
De cine?
De cine s-a îndrăgostit fiul meu?
Întreb.
Întreb, disperat.
Şi nimeni nu-mi răspunde.
Nimeni nu-mi dă atenţie.
Sunt disperat.
Sunt disperat de-a binelea.
Merg alături.
Merg alături de vehicul.
Şi tot urcă.
Lume tot urcă.
Şi nimeni nu-mi răspunde.
Cai şi căruţe.
În jurul nostru.
Până la urmă tot pitica.
Tot pitica îmi răspunde.
Cu ochii sticlind.
Cu ochii sticlind de veselie.
Cu părul blond, tăiat scurt.
Puţin buclat.
Cu buzele ca două cireşe.
- De o fată dulce, atât de dulce!
Numele se pierde.
Numele ei se pierde.
În învălmăşeală.
În disperare.
Privesc în sus.
Mereu în sus.
Unde nu se vede.
Unde nu se vede fiul meu.
Mai pun o întrebare.
Nu o pun, ci o ţip.
O ţip cu toată groaza disperării.
Şi a singurătăţii.
- Unde plecaţi, unde plecaţi?
Acum mi se răspunde.
Mi se răspunde prompt.
- La Ocna Mureş, plecăm la Ocna Mureş!
Lumea urcă.
Urcă din mers.
Tot urcă în vehicul.
În vehiculul circului.
A cărui viteză creşte.
Printre celelalte maşini.
Şi căruţe.
Cale liberă.
Are cale liberă.
Şi eu rămân în urmă.
Rămân, de-o parte, în urmă.
Hohotind de plâns.
Disperat.
În singurătatea găsită.
Prin părăsire.
Prin plecarea fiului meu.
Îndrăgostit de o fată.
De o fată de circ.
Cu senzaţia.
Cu senzaţia, dureroasă.
Îngrozitoare.
Că n-o să-l mai văd.
N-o să-l mai văd niciodată.
Aşa mă trezesc.
Aşa mă trezesc din vis.
În cameră.
În camera mea, din bloc.
De la etajul doi.
Prin fereastră, lumina după-amiezii inundă camera.
Afară, senin.
În cameră, eu.
Eu, plângând cu hohote.
Cu hohote groase, aproape animalice.
Fac eforturi să mă stăpânesc.
Să mă opresc.
Pentru că a fost vis.
Doar vis.
Dar, ceva îmi spune că e adevărat.
Încă mai zăresc vehiculul, îndepărtându-se.
Vehiculul circului.
Din vis.
Care este realitatea?
Merg în baie şi mă spăl.
Mă spăl cu apă rece.
Apoi revin în cameră.
Privesc ceasul.
Ora 16,40.
Da, trebuie să cobor.
Să plătesc pentru consum.
Să dau citirea apei.
Să cumpăr apă minerală.
Borsec.
Să intru în realitate.
Dar ochii se umplu.
Se umplu cu lacrimi.
Din nou.
2006