#27 Luminaţia
de V. Umbreanu
Mă frapează ritmicitatea şi simetria din natură.
La ramurile şi la florile plantelor.
La anatomia animală.
La cristalele pământului.
Dar la nori?
Dar la vreme?
Iată, acum, după două zile de ploaie rece, s-a instalat ceaţa.
Ca şi săptămâna trecută.
Astăzi, de 1 noiembrie, sunt pregătit să merg la morminte.
Le-am plivit şi afânat de curând.
Cele două pachete cu lumânări le am de mai demult.
Dar senzaţia că se repetă ceva, în mijlocul acestei toamne, nu mă părăseşte, de când m-am trezit.
Încă mai trăiesc pescuitul de săptămâna trecută.
Şi atunci, după o ploaie rece.
Şi atunci, cu densitatea ceţii ca la o baie cu aburi.
Cu trăirea beznei lăptoase şi a somnilor lovind apa, în urmărirea prăzii.
Plescăitul acela înfundat, tulburând liniştea.
Ca o spaimă într-o acalmie neliniştitoare.
Şi, nemişcat, cu undiţa în mâini, aşteptând lovitura.
Lovitura de la vârful undiţei.
Deşi pătrunde prin toată îmbrăcămintea, eu nu sufăr din cauza ceţii.
În cizme, două perechi de şosete groase.
Pe corp, două pulovăre şi fâşul îmblănit.
Fularele, de asemenea, două.
Iar şapca nemţească, îmblănită şi ea, cu clapetele trase peste urechi, mă blindează bine!
Aşa aştept lovitura de la capătul undiţei.
Încă trăiesc lupta cu somnii şi cu mrenele, noaptea.
Simt şi acum tatonarea de la capătul firului, unde, pe cârligul nr.2, coropişniţa, atinsă de mustăţile somnului, gustată de buze, este înghiţită şi trasă cu putere.
Urmăresc şi acuma, cu ochii minţii, cum degetele eliberează firul, păcălind răpitorul.
Şi apoi, cu o mişcare bruscă, de înţepare, monstrul se zbate să scape din capcană.
Din capcana nevăzută dar ascuţită.
Şi dureroasă.
Trăiesc din plin acele minute de luptă, în care, fiinţa aceea sălbatică, obişnuită numai cu libertatea, cunoaşte neprevăzutul.
Neprevăzutul surprinzător.
Şi, după minutele de luptă, obosit până la neputinţă, se simte atras de o forţă invizibilă, spre un liman.
Acolo, face cunoştinţă ori cu minciogul, ori cu degetele mele.
Când se zbate în plasa minciogului, moliciunea ei îi mai dă, poate, speranţe.
Speranţe de scăpare.
Dar când degetele mele părund în gura zimţată şi ajung până la opercule, gata, s-a terminat.
Înşfăcat brusc şi ridicat în aer, poate să şi pătrundă în piele, poate să o şi răzuiască, nu mai are scăpare.
Cu tot sângele meu care-i înroşeşte botul!
Aşa a fost aventura cu somnul de peste 7 kilograme, de săptămâna trecută.
Aşa a fost şi cu ceilalţi, mai mici.
Doar mrenele, bine agăţate, n-au făcut cunoştinţă decât cu plasa de perdea a inelului oţelit.
Iar ziua, tot cu pâcla densă a aerului, abia vedeam pluta de tuleu, aşteptând nemişcată la ţărm.
Simt cum se ridică nivelul în vasele comunicante.
Cum lichidele, îmbogăţite cu condimente hormonale, asediază cetatea.
Cetatea unde se ia hotărârea.
Ştiu deja ce-o să fac!
Mai am timp să-mi fac bagajele.
Mai am timp să răscolesc groapa de gunoi din grădină, pentru momeală.
Câteva coropişniţe şi o cutie de pateu, cu râme.
Broscuţe mai am într-o oală.
Totul, în ritmicitatea cu care sunt obşnuit de mic.
Iată, acum mă îmbrac.
Cu hainele groase, ca şi săptămâna trecută.
Apoi, banii pentru tren.
Mâncarea şi apa minerală.
Raniţa în spate.
Răcitorul, fără gheaţă, şi undiţa.
Trântesc iala şi închid poarta cu cheia.
Paşii repezi mă duc spre gară.
Pe străduţele orăşelului nostru.
Cu semeni care se îndreaptă spre cimitire deja.
Cu buchete de crizanteme.
De crizanteme?
Dar eu am avut un fulger din senin, în timp ce pregăteam aventura!
Sigur, trebuie să mă întorc!
Privesc ceasul.
Am încă timp!
Drumul înapoi, în sens invers.
Poarta.
Iala.
Ajung în cămară şi înşfac un pachet cu lumânări.
Apoi, cutia cu chibrituri, de pe policioara sobei.
Din nou în antreu şi iala.
Fug în spatele casei şi rup câteva crenguţe de crizanteme, galbene şi albe.
Le introduc în răcitor, cu lumânările.
Înapoi la poartă.
Cheia.
Şi străzile.
Oamenii se uită miraţi la mine.
La arătarea curioasă.
Şi caraghioasă, poate.
Dar nu-mi pasă!
Nu-mi mai pasă de gura lumii!
Simt că mă încălzesc.
La ritmul meu.
La ritmul acesta.
Privesc ceasul.
Mai am câteva.
Câteva minute.
Trec.
Trec precum o nălucă.
Intru la casă.
Trenul, în gară.
Mai sunt doi, doi călători.
Un bilet.
Un bilet la Teiuş!
- Potoliţi-vă, încă nu pleacă trenul!
- Mulţumesc, mulţumesc mult!
Iată, trec liniile.
Cu bagajele.
Cu bagajele, bălăbănindu-se.
Pe trepte.
Şi sus.
Închid uşa în timp ce trenul porneşte.
Culoarul gol.
Intru într-un compartiment liber şi mă eliberez de bagaje.
Pe banchetă.
Apoi, mă dezbrac de fâş şi de şapcă.
Transpiraţia, fierbinte, ca şi obrajii.
Mă şterg cu batista.
Privesc pe geam.
Prin ceaţa deasă, doar năluci de case.
Doar copaci fantomatici.
Mă liniştesc.
Dar, răcoarea din tren mă face să mă îmbrac la loc.
Ce bine mă simt!
Staţiile, urmează una după alta.
Minutele trec mai încet acum.
Semenii, cu bagaje şi flori.
Iată, într-un cimitir de lângă calea ferată, pe panta dealului, deja ard lumânări.
Se vede haloul lor ca o arcadă.
Iată sălciile de pe malul Mureşului.
Apoi, alte staţii.
În sfârşit, Aiudul, cu ferma închisorii părăginită.
Trecem pârâul, cu grămezile de gunoaie pe maluri.
Gara.
Coboară câţiva călători.
Pornim.
Depozitul de lemne, în dreapta.
Apoi, bariera şi iarăşi oceanul de ceaţă.
Sufleteşte, mă pregătesc de coborâre.
Chiar dacă stau nemişcat la geam.
Ultima haltă, apoi cobor.
Câteva minute de goană în gol.
Se aprind becurile.
Dacă închid ochii, parcă stăm, în transa aşteptării.
Se aud frânele vagoanelor şi trenul încetineşte la ace.
Sunt deja la uşă, cu toată încărcătura.
Deschid uşa şi aerul umed mă izbeşte în plin.
Cu o ultimă opintire, trenul se opreşte la peron.
În partea stângă a staţiei.
Ştiu acest lucru.
Cobor şi pornesc înapoi, pe lângă linii.
Înapoi, spre barieră.
În stânga, se vede alura Dormitorului Personalului.
Apoi, micul canton cu javra care mă latră.
Paşii mei, în viteza lor maximă, parcă rulează pe şenile.
Sau, mai bine zis, cu pernă de aer.
Iată bariera!
Trec atent liniile, spre păşune.
Troiţa rămâne la dreapta, în timp ce cobor panta drumului.
A drumului care mă duce la Mureş.
Acum, când ştiu că mai am de mers cei 5 kilometri prin pustietăţi, îmi moderez paşii, pentru ritmicitatea obişnuită.
Ceaţa e tot mai densă.
Nu văd decât până la 15-20 metri şi aceştia cu destulă greutate.
Pietrele scrâşnesc sub cizme.
Bălţile amintesc de ploile recente.
De-o parte şi de alta a drumului, şanţurile cu rogoz şi laptele câinelui, îmi canalizează traseul.
Trebuie să ajung înainte de a se întuneca.
Deşi, de pe acum, înserarea pândeşte.
Iată cotitura cu casa izolată.
De dincolo de gard, mă va hămăi bătrânul câine.
Am ceva emoţii.
Nu din cauza lui, ci a câinilor de la stâna de pe păşune, acolo în stânga, lângă fântâna cu cumpănă.
Dar, poate oile sunt deja în ocol şi paznicii îşi primesc cina.
Da!
De lângă casă, se repede până la gard, lătrând răguşit.
Nu ameninţător!
Doar, la datorie.
Aşa cum îl ştiu, cred, şi stăpânii.
Trec liniştit mai departe, spre lanurile de porumb.
Drumul şerpuind, mă duce spre Mureş.
Ceaţa se îndeseşte dar şi lumina scade.
Şi, deja, aerul e mai rece.
Din cauza Mureşului?
Iată, primele sălcii!
De-aici nu mai am mult de mers până la podul plutitor de la Peţelca.
Încetinesc paşii.
Sunt transpirat şi trebuie să mă usuc, fără să pătrundă frigul.
În faţă, stâlpul de beton cu otgonul bacului.
Pe malul celălalt se aud copiii barcagiului plângând.
Câinii latră.
O voce de bărbat ţipă la ei.
Dar eu, deja mărind viteza automat, mă îndrept spre râpă.
Spre râpa obişnuită.
Cu repezişurile şi bulboanele ei.
Cu somnii şi mrenele ei.
La a căror întâlnire mă grăbesc să ajung.
E destul de întuneric.
Dar nu voi începe pescuitul până nu-mi pregătesc culcuşul.
Culcuşul de sub salcia bătrână.
Poate mai sunt acolo paiele de săptămâna trecută.
Deşi ude şi reci, mai pot fi folosite ca saltea.
Mai aduc şi tulei.
O şi zăresc la capătul cărării, cu coroana ei globuloasă, aplecată spre râu.
Se aude şi zgomotul cataractei, unde apele Mureşului trec peste treptele de argilă şi se izbesc, în unghi drept, de panta abruptă a dealului.
Râpa de la Peţelca!
Paiele sunt aici.
Mă eliberez de bagaje şi le răscolesc.
Sunt umede, bineînţeles.
Urc ţărmul şi mă afund în zona cu parcelele agricole.
La stânga, grămezile frunzelor de sfeclă de zahăr.
Apoi, două parcele cu tulei.
Dar, dincolo de ele, căpiţele!
Traversez miriştea şi mă apropii de ele.
Paiele, strânse grămezi pentru a fi transportate acasă.
Le controlez.
Doar la suprafaţă ude.
În interior, acceptabile.
Smulg, înţepându-mă în palme şi pe faţă.
Fac două grămezi şi plec, orbecăind, cu prima.
Mă orientez după salcie şi le arunc sub ea.
Apoi, în goană, mă întorc după cealaltă.
Transpirat şi înaintând greoi prin miriştea înaltă, ajung la căpiţă şi cuprind în braţe grămada.
Drumul înapoi e mai greu.
E aproape întuneric.
Mi-e sete şi foame.
Ajung sub salcie şi adun aşternutul sub trunchiul înclinat.
Acum, undiţa.
Desfac legăturile şi-i montez segmentele.
Desfăşor nailonul şi constat, abia acum, că am pluta montată, de rândul trecut.
Voi avea ceva probleme!
Cum n-am lanternă, mă voi folosi de o lumânare.
Dar de ce numai de una, când le pot aprinde pe toate!
Doar e Luminaţia!
Aşa cum m-am gândit atunci când m-am hotărât.
Desfac pachetul şi extrag o lumânare.
Scot cutia de chibrituri din buzunarul fâşului şi o aprind.
Apoi o înfig în nisipul fin al plajei, chiar lângă apele clipocind ale Mureşului.
Aici, în curba marelui repeziş.
De la cataractă.
Sau gat, cum îi spun pescarii de pe la noi.
Lumânările aprinse ard liniştit, nici o briză nu le tremură luminiţele.
Peisajul este grozav!
Ceaţa compactă este segmentată de pâlpâirile luminoase, care-i dau o culoare fosforescentă.
18 lumânări ard în şir, pe nisipul scânteind, al bobiţelor de cuarţ şi de mică.
Undele se preling lângă ele, într-un balans ritmic şi foşnitor.
Stau tăcut, ca la mormintele familiei.
Departe, la bacul plutitor, se aude zăngănitul metalic al lanţurilor.
Profit de întreruperea vrajei şi pregătesc undiţa.
Pregătesc undiţa pentru pescuitul de noapte.
În plină Luminaţie.
Pun plumbul şi opritorul.
Leg cârligul.
Scot o coropişniţă şi o montez.
Apoi, lansez în beznă, atent până se opreşte plumbul.
Şi aştept.
Aştept lovitura de la vârful undiţei.
Privind lumânările.
Privind lumânările arzând.
2006