#26 Martorul anonim
de V. Umbreanu
- Nu acum trebuia să mă sunaţi, ci în vinerea viitoare!
- N-aţi precizat rândul trecut, dar voi suna vineri!
- Să trăiţi!
- La revedere!
Aşa este!
Se mai fac asemenea scăpări, în graba rezolvării atâtor probleme cotidiene.
Îmi notez, în agenda cu programul următoarelor zile, solicitarea.
Săptămâna s-a scurs ca un torent.
Bifarea fiecărei acţiuni, reuşite sau amânate, reprezintă oglinda vieţii.
A vieţii materiale.
Reprezentată prin activităţi variate dar complexe.
În care, se strecoară şi intruziuni.
Neaşteptate şi întâmplătoare.
Ca în rocile Pământului, catastrofele.
Iată, s-a şi făcut vineri!
După somnul de după-amiază, nu atât de odihnitor ca deobicei, îmi fac toaleta.
Mă spăl cu apă rece, pe faţa somnolentă.
Somnolentă şi din cauza viselor, pe care le urmăresc încă.
Gata, sunt treaz.
Privesc ceasul de pe bufet.
Ora 18.
Afară, vântul şi ploaia, mişcă sârmele şi lovesc pervazul de tablă al ferestrei.
Apusenii, abia se văd prin perdeaua norilor joşi şi a ploii, ca o ceaţă rarefiată.
Merg la telefon şi formez numărul.
Aştept până se cuplează şi începe apelul.
Sună în depărtare, de câteva ori.
Nu răspunde nimeni.
Renunţ, deocamdată, în favoarea ştirilor.
A ştirilor de la Realitatea TV.
Noutăţile mă captează.
Venirea Preşedintelui de la Roma şi relaţiile acestuia cu PPE.
Conferinţa de presă.
Apoi, scandalul de la CNSAS.
Redactorii şi invitaţii, cu părerile lor.
Privesc ceasul.
Ora 18,20.
Sun din nou.
După 3-4 apeluri, mi se răspunde.
Este băieţelul clientului meu.
Repezit, ca de obicei
Mă prezint.
Îmi spune, telegrafic şi expeditiv, că tatăl nu este acasă.
Şi că vor merge să mănânce pizza.
L-am rugat să-i spună să-mi telefoneze.
- Da, da! şi a închis telefonul.
Din nou la televizor.
Cu comentarii de la meciul “mileniului”.
Dar, pe Antena 3, în direct, domnul Turianu.
Şifonat şi dubios.
Ascult, dar, intru într-un câmp tensionat.
O nelinişte mă încearcă.
De altfel, nu e prima dată, în relaţiile mele cu clienţii.
Cu lipsa de punctualitate.
Cu amânările, care se tot repetă.
Privesc ceasul.
Ora 19,25.
Sun din nou.
Cele 5-6 apeluri sonore se pierd în interiorul aparatului.
Închid şi revin la televizor.
Aceleaşi probleme, cu alte aspecte şi implicaţii.
Până la urmă, dincolo de cuvinte şi de gafe, se întrezăreşte bănuiala unei implicări intenţionate.
Oprirea desconspirării Securităţii!
Vin ştirile de la ora 20.
Cu noutăţi.
Încrederea în aderarea la UE, chiar dacă nu se rezolvă toate întârzierile.
Şi inundaţiile.
Din Germania, unde Elba şi-a ridicat nivelul la 13 m.!
Dar şi din Polonia şi Cehia.
Ale noastre, au trecut pe planul doi.
Ecranul, ca un magnet!
Care-mi fură timpul.
A trecut de mult de ora 20, când încerc, iarăşi, depărtarea.
Formez numărul şi aştept.
Sună ocupat.
Aha!
Este acasă.
Mă hotărăsc să încerc, rapid, la domiciliu.
Aprind tubul din bucătărie.
Sting televizorul.
Mă schimb în viteză, iau umbrela şi părăsesc apartamentul.
Ploaia, aproape oprită, loveşte pieziş umbrela.
Pietoni şi maşini.
Blocuri şi trotuare.
Cobor treptele şi pătrund pe platforma dintre blocuri.
Urc scările cunoscute şi ajung la interfon.
Se aprinde becul de deasupra.
Formez numărul.
Aştept câteva clipe până se formează legătura.
Sună.
Răspunde fiul, cu vocea gâfâită.
- Tati nu-i acasă, e prin vecini!
- Mi-a spus dânsul, să-l caut astăzi!
- Nu ştiu unde este!
- Nu-i nimic, dă-mi drumul că-l aştept până vine!
După o pauză de aşteptare, aud sunetul permisiv al uşii.
Lumina se stinge în timp ce deschid şi intru în hol.
Urc cele câteva trepte şi bat la uşă, cu unghiile degetelor de la mâna dreaptă.
Smucită din interior, uşa se deschide şi interlocutorul meu se agită în faţă, vădit incomodat.
- Scuză-mă că am venit, dar tatăl tău mi-a fixat întâlnirea!
- N-a venit încă, nu ştiu unde-i!
- E în bloc sau în oraş?
- În bloc, dar nu ştiu la cine este!
- Cum nu şti, nu şti unde merge de obicei?
- Ba da, dar sunt 2-3 familii!
- Nu eşti bun să mergi şi să-l cauţi?
- Nu ştiu unde este!
- Du-te, şi dacă-l găseşti, roagă-l să vină, doar pentru câteva minute!
Nehotărât, dă să fugă în camera lui, dar îl rog insistent, precizând:
- Sau dacă nu vine, să-mi spună când să vin!
Puştiul pleacă iar eu mă aşez pe taburetul de lângă uşă, printre perechile de pantofi.
Linişte în apartament.
Uşa care dă în sufragerie este închisă.
Până acum, de multele ori în vizită, acest amănunt nu exista.
Toate uşile din apartament erau deschise.
Dar nu numai atât!
Se vedea lumină!
Se vedea lumina din sufragerie, printr-un spaţiu dintre prag şi canat, în stânga, jos.
Gândul sălbatic mă avertiză prompt!
E cineva înăuntru.
Clientul meu?
Ocupat şi nedorind să mă întâlnească?
Puţin probabil!
Dormind, după un chef cu prietenii?
Posibil.
Dar de ce să nu-mi spună băieţelul?
Din jenă, poate.
Sau din ordin?
Puştiul se întoarce în trombă şi-mi spune că nu l-a găsit.
- Nu-i nimic, îl aştept!
Şi, în timp ce mă dezbrac, îl întreb:
- Te deanjează?
- Nu! şi intră în camera lui.
Îmi scot ghetele şi pătrund, şi eu, în sanctuarul copilăriei lui.
Acolo, surpriză!
Doi băieţi, străini, vădit jenaţi de venirea mea.
- Ce faceţi aici?
- Ne jucăm, ne jucăm cu maşinuţele!
Într-adevăr, pe covor, jucăriile metalice, în diferite poziţii, îşi aşteptau şoferii, mai bine zis piloţii.
Ca să nu-i deranjez, l-am rugat pe fiul gazdei să-mi permită să văd acvariul din sufragerie, să mă distrez, în aşteptare, cu locatarii exotici.
- Nu, nu e voie! a sărit, ca ars, acesta.
Privirea speriată, mi-a confirmat bănuiala.
Bănuiala, că ceva nu-i în regulă!
Dar nici nu doream să forţez lucrurile, pentru că nu aveam voie, sub nici un motiv.
Propunerea lui, cu telefonul mobil, a salvat, deocamdată, situaţia.
- Îl sun pe tati!
- Sigur, sună-l şi întreabă-l când să vin!
Manevrând rapid instrumentul, de ultimă modă, constată că nu mai are impulsuri.
Apoi, încearcă şi vorbeşte foarte repede, întrebându-l ce să-mi spună.
Fără să aibă timp să asculte, îl închide şi-mi spune, fără să mă privească:
- Mâine, la 8!
- La opt, seara?
- Da!
Şi se îndreaptă spre maşinuţe.
Băieţii, în picioare, privesc nedumeriţi.
- Ştii ce, sună-l încă o dată şi dă-mi-l la telefon!
Asta, din convingerea mea că n-a vorbit cu nimeni.
- Până vorbeşti cu tăticul tău, eu merg la acvariu!
- Nu e voie!!
- De ce nu e voie?
- Nu e voie!!
- Vreau să văd cât de mare este, pentru că este vorba de nişte melci de acvariu, pe care să-i aduc!
- Nu, nu e voie!!
Şi chemându-mă în bucătărie, îmi arată un dulăpior, pe perete, spunând:
- Atâta este de mare!
Băieţii, postaţi lângă uşa sufrageriei, păreau nişte paznici neprofesionişti.
Fac ultima încercare.
Întind mâna dreaptă, printre ei, şi încerc să deschid uşa.
Rulând pe bara de jos, cu greu se deschide câţiva centimetri.
Panica îi cuprinde pe toţi!
Renunţ, bineînţeles, şi-o închid la loc.
Am probe.
Am probe suficiente.
Suficiente că, aici, se întâmplă ceva.
Nu mă mai interesează!
Nici nu am dreptul să mă interesez.
Dar, micul actor, vine cu celularul şi mi-l întinde, ca şi cum s-a format legătura.
Ascultând, recunosc semnalele de închis.
Anunţ că plec.
Ajuns lângă uşă, mă încalţ cu ghetele şi mă îmbrac.
Chem băieţelul să închidă uşa.
Vin toţi trei sportivii.
Iau umbrela şi chem gazda minoră, să-i spun ceva la ureche.
Ceilalţi doi, alături, atenţi.
- Trageţi cu urechea?
Negând, intră în bucătărie.
Apoi, mă apropii de urechea stângă a şcolarului debordând de energie, şi-i şoptesc:
- Să ştii că oamenii maturi pot afla adevărul fără prea multe dovezi!
Fără nici o legătură, aparentă, cu ce s-a petrecut până acum, îmi spune că azi a fost ziua lui.
- Te felicit!
Apoi, îi intind mâna şi-i zic:
- Uite o mână puternică şi tânără!
Ne strângem mâinile, în timp ce prietenii de bloc, mai mari ca vârstă şi înălţime, asistă tăcuţi.
- Să strâng mai tare?
- Da, da!
Apoi, înainte de a deschide uşa, mai adaug:
- Abia aştept să mergem la pescuit, din nou!
- Când putem merge? mă întrebă cu vocea, redevenită sinceră.
- Nu depinde de mine asta!
Cu umbrela într-o mână, cu cealaltă deschizând uşa, le spun tuturor, la revedere.
Ajuns între blocuri din nou, constat că ploaia s-a oprit.
O stare de amărăciune neliniştită mi-a acaparat adâncul, altfel echilibrat şi optimist.
Ce se întâmplă cu familia aceasta?
Ce evenimente îi mai traversează traseul?
Mica noastră afacere dă semne de criză.
Urc treptele până la etajul meu şi intru în apartament.
Aprind tubul cu neon şi închid uşa.
Cu cheia.
Mă dezbrac, puţin tulburat.
Sună, cineva, la uşă!
La ora asta?
Iau cheia de pe masa ovală, din hol, şi mă apropii de uşă, întrebând:
- Cine-i?
- Eu, deschideţi-mi!
Vocea clientului meu, grăbită şi tensionată.
Aprind becul de pe palier şi deschid.
Tulburat, cu o voce gravă, precipitată, intră şi întreabă, direct, de suma în cauză.
Îi spun şi-mi cer scuze de insistenţa mea, justificată şi de înţelegerea noastră.
Îmi plăteşte o parte, restul la salar.
- Băiatul meu, acasă, plânge!
- Dar eu l-am lăsat vesel şi netulburat!
- Mi-au spus vecinii că plânge, eu eram alături!
- Nu din cauza mea, l-am şi felicitat când am aflat că e ziua lui!
- Mulţumesc, dar să nu mai veniţi fără să daţi un telefon!
- Eu nu vreau să vă deranjez, dar chiar d-voastră mi-aţi spus să vă vizitez după ora 18!
- Da, dar să daţi un telefon înainte!
Şi destăinuirea, care rezolva întreaga problemă.
Misterul.
- O am acasă pe fosta soţie, de care n-am vrut să ştie nimeni!
Din prag, îmi privesc clientul, aproape prieten, cum coboară grăbit treptele blocului.
Grăbit şi îngrijorat.
Cu glasul vibrând de emoţie.
De multele evenimente, din viaţa lui, petrecute în ultimele luni.
Prea multe!
Divorţul.
Despărţirea.
Lupta pentru copil.
Stările acestuia.
Aventurile.
Recăsătorirea.
Perspectiva schimbării serviciului.
Şi a domiciliului.
Moartea mamei.
Vânzarea apartamentului.
Cumpărarea noii maşini.
Renovarea casei părinteşti.
Serviciul.
Afacerile.
Ce subiect pentru o povestire!
Caleidoscopul cotidian.
O imagine, reflectată în cuvinte.
O scriu până nu dispare!
Până nu se pierde.
Ca şi visul.
Drama, în care sunt martor.
Martorul anonim.
2006