#25 Umbrela
de V. Umbreanu
Părăsesc Biroul de Informaţii şi ies pe peron, prin coridorul răcoros.
Gara, pustie.
Nici călători şi nici vagoane.
Chiar dacă-i o oră de pauză între trenuri, lipsa vagoanelor de marfă arată starea economiei.
A economiei noastre de tranziţie.
Cerul senin, de un albastru lăptos, atârnă ca un clopot peste ziua de august.
Un august cald, aproape ca în mijlocul verii.
Câteva ţipete tulbură liniştea staţiei de cale ferată.
Privirea descoperă, spre pasarelă, locomotiva hidraulică împingând câteva vagoane cu fier vechi.
Sigur, pe linia spre Combinat.
Ca de obicei.
Şi tot ca de obicei, pe vagoane, hoţii.
Hoţii de fier vechi, aruncând bucăţi între linii.
Bare.
Piese de la maşini.
Resturi de motoare.
Muncitorii feroviari, cu vestele lor galbene, pătate, agitând steguleţele.
Mecanicul, proptit cu coatele de pervazul ferestrei.
Şi polţiştii ţipând.
Ţipând la hoţi!
Să se dea jos.
Să nu mai arunce piesele vechi.
Dincolo de linii, câţiva trecători privesc scena.
Cum o privesc şi eu.
Comedie?
Tinerii de pe vagoane îşi văd de treabă.
Nici că le pasă!
Puştii de jos, ţigănuşii, făcând slalom printre oamenii legii, adună prada.
Fug ca nişte potârnichi.
Sau ca nişte hiene!
Ceferiştii agită, calmi, steguleţele.
Şi ele pătate.
Murdare.
Vagoanele zăngăne la ace.
În sfârşit, prădătorii, sar jos şi participă la strângerea recoltei.
Stau şi privesc.
Şi mă minunez.
Garnitura, eliberată de intruşi, ia curba spre porţile Combinatului.
Trecătorii- martori au dispărut.
Poliţiştii se regrupează spre clădirea staţiei.
Hoţii îşi fac grămezile şi aşteaptă ajutoare.
Ajutoare, să-şi transporte marfa.
Iar eu, cu fimul evenimentului cotidian, mă pregătesc să părăsesc zona.
Deasupra Apusenilor, zăresc un nor cenuşiu, prin ceaţa străvezie.
Ca o pălărie aplatizată.
Trec prin acelaşi coridor şi mă îndrept spre casă.
Ocolesc spitalul, iau colţul Policlinicii şi, de pe trotuar, privesc sediul Polţiei.
Cu brazii şi teiul argintiu.
În acalmia zilei.
În acalmia zilei de sfârşit de august.
Şi de lume a legii.
Şcoala rămâne în dreapta şi, printre blocuri, mă grăbesc spre casă.
Valijoara cu cărţi, mai uşoară, participă la ritm.
La ritmul meu obişnuit.
Rapid.
Şi constant.
O briză uşoară îmi pătrunde pe sub mânecile scurte ale cămăşii.
Chiar ca un iulie este!
Iau colţul şi ajung la poartă.
Cheia.
Trotuarul.
Şi iala.
Ajuns în antreu, las bagajul pe lădiţă.
Pe lădiţa de lângă lada de zestre a bunicii.
Răcoarea din cameră îmi dă primele frisoane.
Grăbesc preparativele.
Pe fila programului zilnic, bifez gara.
Urmează deplasarea la Turda.
În Micro 3.
Iau trei volume din ultima apariţie editorială şi le pun în geantă.
În geanta neagră, învechită deja.
De atâta folosinţă.
Pun şi gentuţa cu ochelarii şi telefonul.
Controlez banii.
Îmi ajung.
Mă opresc în faţa uşii.
Ca şi cum aştept.
Am uitat ceva?
Da.
Din filmul de la gară, reţin un singur amănunt.
Pentru următoarea etapă.
Următoarea etapă a programului.
Norul.
Norul de deasupra Munţilor Apuseni.
Cer senin şi aer cald.
Atunci?
Un singur nor, departe.
Mă asigur!
Mă asigur, pentru orice eventualitate.
Iau şi umbrela, o introduc lângă volume şi ies.
Uşa trântită alertează trecătorii.
Şi guguştiucii din vişini.
Închid poarta şi mă grăbesc spre staţia de autobuz.
Cu ochelarii de soare fumurii, urmez, în mod automat, traseul.
Traseul, cunoscut şi străbătut, de zeci de ani.
Deşi salut în dreapta şi-n stânga, mă deplasez pe perna de aer a tinereţii.
Străzile.
Aerul.
Cerul.
Ca în transă, ajung între călătorii care aşteaptă 2-ul.
Statuia lui Avram Iancu, în faţa noastră.
Lateral, restaurantul Apollo, în construcţie.
Urcăm în autobuzul cu burduf.
Biletul.
Şi locul.
Locul, în stânga, lângă taxatoare.
Deşi totul îmi este cunoscut, arhicunoscut, simt în banala călătorie ceva nou, ceva necunoscut.
Casele cu grădinile.
Pasajul pe sub calea ferată.
Combinatul.
Serele.
Şoseaua care coteşte.
Parcul I.A.S. Poiana.
Tot mai degradat.
Cartierul cunoscut, parohia mea.
Şi Micro 3.
Am şi ajuns!
Deşi mi s-a părut că am călătorit mult, foarte mult.
Cobor în mulţime şi merg spre trecerea de pietoni.
Aştept să treacă maşinile.
Apoi traversez.
Înaintând pe trotuar, spre Materna, constat că norul, ajuns deasupra Cheilor Turzii, planează singular şi neutru.
Ciudat!
Peste tot în jur, cerul senin.
Doar un nor, înaintând lent, spre oraş.
Lumea, ca de obicei, umple trotuarele şi asaltează magazinele.
Vociferări.
Râsete.
Nimic neobişnuit.
Căldura de august ne obligă la vestimentaţia uşoară, vaporoasă.
Iau colţul şi ajung la blocul de dincolo de Paniro.
Găsesc uşa şi urc treptele la etaj.
Ştiu locul.
Locul, unde vin cu oferta ultimului volum.
Cartea la domiciliu.
Comisvoiajor.
Apăs butonul.
O dată şi încă o dată.
Se aude soneria, ca un semnal anemic.
Aştept.
Aştept, în răcoarea holului întunecos.
Linişte.
Linişte deplină.
Ba nu!
Se aude cordul cum bate, ca într-un gong.
Cordul meu!
Mai apăs.
O dată şi încă o dată.
Şi aştept.
Iarăşi.
Doar liniştea.
Doar liniştea şi propriul cord al existenţei.
Ba nu!
Se aude un foşnet.
Un foşnet, dar nu din apartament ci de afară.
Un foşnet, care se întăreşte şi se transformă într-un şiroit puternic.
Cobor scările şi zgomotul este asurzitor!
Coloane de apă se prăbuşesc peste clădiri.
Peste clădiri şi pe trotuare.
Burlanele pline, clocotesc de creşterea debitului.
Zidurile stropite se închid la culoare.
Ţipetele trecătorilor, surprinşi, însufleţesc cavalcada.
Perdelele de apă, sfâşiate, se prăbuşesc peste oraş.
Norul negru, devenit cenuşiu, acoperă totul.
Maşinile stropesc în lungi evantaie.
Copiii traversează strada înr-un extaz juvenil.
Un câine se refugiază lângă bloc, ud leoarcă.
Dar, dezlănţuirea nu-mi opreşte programul.
Deschid umbrela şi pătrund în spectacol.
Urc treptele spre magazine şi simt şocul ploii pe pânza neagră.
Pantofii mi-s plini de apă!
Pantalonii, până la genunchi, la fel.
Vazele cu flori, puse lângă zid, primesc stropii în plin.
Trecătorii, la fel.
Un strigăt, ca un tunet, dezlănţuie râsul.
Râsul locuitorilor.
Râsul periferiei.
- Umbrela!!
Şi:
- Ha-ha-ha!!
Şi iarăşi:
- Umbrela!!
- Tu, cu umbrela!!
Şi iarăşi:
- Ha-ha-ha!!
Surprins, dar fără să se vadă, trec mai departe, pe trotuar.
Mai departe, spre staţia de autobuz.
Ştiu.
Pentru că observ.
Nimeni nu are umbrelă!
Norul negru îşi varsă înainte potopul.
Şi în spate, se aud râsetele şi strigătul.
Acelaşi strigăt.
- Umbrela!!
- Umbrela!!
2006