#24 Ochelarii

de V. Umbreanu

În sfârşit, trenul s-a oprit.

Călătorii, toţi cu multe bagaje, au blocat culoarul.

Se grăbesc.

Se agită.

Vociferează.

Telefoanele mobile, activate, par nişte talismane.

Eu aştept.

Aştept, împreună cu singurul coleg de compartiment.

Jurist.

Cărunt şi el.

Treziţi, după orele dense de conversaţie, încă nu ne dezmeticim total.

Şirul de afară înaintează lent.

Cu geanta veche alături, controlez peste tot, să nu las obiecte în urmă.

Ca altădată.

Volumul din care am citit, înăuntru.

Ochelarii, la fel.

Asigurat, deschid uşa şi pătrund pe culoarul pustiu.

După mine, juristul.

Încă preocupat că şi-a uitat acasă basca, încă somnoros din cauza berilor de la “vagonul restaurant”, ne apropiem de uşa vagonului.

Lângă ea, tronează un poliţist impunător.

Linia subţire a mustăcioarei şi barba incipientă, îi dau un aer de maturizare forţată.

Ne priveşte bănuitor.

Se retrage de lângă coborâre, cu mişcări lente, studiate.

Cobor pe peronul aglomerat şi mă opresc, aşteptându-mi colegul.

Facem câţiva paşi împreună, după care, se scuză pentru cele câteva telefoane de afaceri.

Ne despărţim dar, înainte de a-mi intra în mersul sportiv, îi mai recomand o dată, “artrostopul rapid”.

Pentru coxartroza care-l face să şchiopăteze.

Şi nu numai.

Uşor ca un fulg, după atâtea ore de odihnă fizică, fac slalom prin Gara de Nord.

Întâi înainte, apoi la stânga, spre ieşirea dinspre Calea Griviţei.

Fauna, ca de obicei.

Călători, de toate vârstele.

Chioşcurile, restaurantul, poliţiştii, vagabonzii.

Actori, în decorul cunoscut, în efervescenţa înserării.

Cobor cele câteva trepte, schimbând geanta dintr-o mână în alta.

Oprit la primul semafor, aştept semnalul de liberă trecere.

Traversez în viteză şi mă surprind în rolul din filmul francez, de pe vremuri, “Unchiul meu”, cu Jacques Tati.

Ochii mei, multipli, ca un radar circular, înregistrează totul.

Maşinile din trafic.

Gangurile.

Pietonii.

Bălţile.

Gunoaiele.

Câinii.

Trec pe lângă gura de metrou şi, oprit din nou, la ultimul baraj luminos, aştept să traversez pentru ultima oară.

Ajuns în staţia Polizu, cu geanta pusă pe balustrada restaurantului de alături, aştept troleul 86.

Maşini de toate calibrele săgetează pe stradă.

Aceasta, numită neinspirat a Occidentului, este tipic de balcanică, de orientală.

În sfârşit, urc şi eu şi activez cardul.

Apoi, aşezat confortabil, cu geanta alături, savurez liniştit finalul călătoriei.

Memorez familiar, opririle.

Piaţa Buzeşti.

Piaţa Romană.

Piaţa Gemeni.

Minutele trec pe traseul cunoscut de atâţia ani.

Cobor la “Mihai Bravu” şi mă îndrept spre magazinul de lactate.

Ca de obicei, iau lapte bătut.

Tot în viteză, parcurg ultima străduţă şi ajung la destinaţie.

Blocul, tot acolo.

Formez numerele şi intru ca la mine acasă.

Scările.

Etajele.

Coridorul.

Cheile.

Aprind luminile şi închid uşa.

Liniştea, cunoscută.

Obiectele, la locul lor.

Parcă n-a trecut deloc timp, de când am părăsit apartamentul.

Pe raftul bibliotecii, cheile de la căsuţele poştale mă aşteaptă.

Deschid fermoarul de la primul buzunar al genţii, să iau ochelarii de la locul lor.

Mâinile caută automat.

Nu sunt acolo.

Scot celelalte obiecte.

Volumul.

Gentuţa cu ochelarii de soare şi carneţelul.

Caietul cu manuscrise.

Pixul.

Ochelarii nu sunt acolo!

Cum se poate?

Ştiu că i-am pus!

Odată cu volumul!

Deschid celelalte compartimente şi răscolesc peste tot.

Nimic.

Nu se poate!

Scot toate componentele.

Plase.

Medicamente.

Mâncare.

Sticlele cu apă minerală.

Hainele.

Toate există în inventar, minus ochelarii, ochelarii de citit.

Panică.

S-a instalat panica!

Ce mă fac?

Nu pot tria corespondenţa.

Nu pot rezolva celelalte probleme ale zilelor viitoare.

Nu pot scrie, nici citi.

Stau pe canapea şi rememorez ultimele minute din tren.

Las filmul să ruleze în sens invers şi apoi, normal.

Etapă cu etapă.

Secvenţă cu secvenţă.

Unde s-au pierdut ochelarii?

Privesc înapoi cu încetinitorul.

Treptat, liniştea se reinstalează.

Cu ochii larg deschişi, privesc scena, compartimentul.

Las tablourile să ruleze şi, brusc, văd ochelarii!

Văd ochelarii, acolo unde sunt.

În compartimentul pustiu, acum.

Căzuţi în spaţiul îngust dintre locuri.

14 şi 16.

Acolo unde, controlul ultim, fugar, nu i-a descoperit.

Tocul învechit şi uzat, alunecat pe cant, îi maschează vederii, şi, doar aşa, prin introspecţie, sunt din nou redaţi lumii vizibile.

Dar mai pot fi recuperaţi?

Acum, la această oră târzie, nu mai pot face nimic.

Dar mâine?

Cine-i găseşte îi poate folosi.

Sau chiar să-i comercializeze.

Pentru o bere, femeile care curăţă vagoanele.

Ştiu ce am de făcut!

Mâine, caut într-un magazin, ochelari de ocazie.

Să mă pot descurca în zilele următoare, până voi face o comandă definitivă.

Încă preocupat de pierdere, dar împăcat cu soarta, cobor la parter cu cheiţele.

La prima cutie poştală, cheia veche abia deblochează mecanismul şi, înfrigurat, scot plicurile şi reclamele şi le aşez pe calorifer.

La a doua cutie, cheiţa introdusă în lacătul minuscul, nu mai percutează, ca de obicei.

Altă dandana!

Sucesc şi răsucesc de mai multe ori, fără succes.

Până acum, lăcăţelul se deschidea foarte uşor şi, după recuperarea corespondenţei, se închidea la fel de uşor.

Acum, nu!

Încerc şi iar încerc, dar fără să forţez.

Lacătul rămâne închis.

Ce să fac?

Analizez căsuţa poştală inferioară, deschisă, fără stăpân.

Singura soluţie ar fi să desprind grătarul şi apoi să-l montez la loc.

După câteva încercări, reuşesc.

Pescuiesc, în sfârşit, conţinutul, care ajunge peste celălalt, pe calorifer.

Apoi, mă opintesc minute în şir, până grătarul ajunge la loc, delimitând căsuţele poştale.

Ce înlănţuire de ghinioane!

Ajuns în apartament, rezolv, pe etape, programul.

Baia.

Cina.

Telefoanele.

Televizorul.

Obosit, adorm după miezul nopţii, cu un gând preocupant, ca dintr-o rezervă asiguratorie.

Ce va aduce ziua de mâine?

Ziua aduce, exact, cele planificate.

Căutarea magazinului cu produse oculare.

Procurarea unor ochelari minusculi şi ieftini, dar absolut necesari.

Plătind, pe lângă cei 30 de lei, şi cele două porţii de răbdare.

Prima, în aşteptarea unei cliente pretenţioase.

A doua, la tachinările şi lipsa de cooperare a vânzătoarei.

Ce mai, destul de tipic pentru ţara noastră!

Aşa, cu nivelul din vasele comunicante în ascensiune, revin acasă şi triez corespondenţa, după care, plec să rezolv problemele la instituţiile abilitate.

Ore şi ore de deplasări şi intervenţii.

Ochelarii, ciudaţi dar eficienţi, îmi dau o înfăţişare de ins cu multe dioptrii.

Când, brusc, s-a activat filmul din seara trecută!

Gara.

Compartimentul.

Juristul.

Poliţistul.

Ce-ar fi să plec la gară şi să acţionez?

Să caut acul în carul cu fân!

Să pescuiesc într-o apă fără peşte!

Din nou în staţie, aşteptând 86.

Staţiile în sens invers.

Mihai Bravu.

Calea Dorobanţilor.

Calea Victoriei.

Gara de Nord.

Păşesc pe trotuare, pe trecerile de pietoni şi pe peron.

Ajuns la biroul de informaţii, îmi oficializez întâmplarea neplăcută, eu, uitucul, distratul.

Femeia, cu glas de robot, dar cu o aluniţă de tip indian, mă trimite la biroul obiectelor pierdute.

Ajuns acolo, constat lanţurile de pe uşă, cu lacătul de alamă.

Revenit, mă trimite la biroul de “relaţii cu publicul”.

Pe partea laterală, dreapta.

Mă prezint şi-mi repet povestea, doleanţa.

Tot ca un robot.

Dar fără aluniţă.

Doamnele, trei la număr, iritate, poate pentru acest fleac, îmi fac o istorie a orarului trenurilor, a personalului şi a biroului cu pricina.

Oare pentru aceasta sunt plătite?

Văzând că aştept încăpăţânat, dar respectuos, una dintre ele, cea mai arţăgoasă, mă trimite la Poliţia T.F.

Unde?

Alături, la câţiva metri.

Văd uşa, cu inscripţia discretă, bat şi intru.

Acolo, un mic hol şi alte uşi.

Intră şi ies, civili şi poliţişti.

Privirile lor, insistente, mă studiază, mă cântăresc.

Când se deschide uşa din faţă, un poliţist înalt şi simpatic, mă întreabă ce doresc.

Repet povestea, cu banala mea pierdere.

Urmează interogatoriul.

- Când aţi pierdut ochelarii?

- Aseară.

- Cu ce tren aţi venit?

- Cu cel de Satu Mare, ajuns cu întârziere.

- În ce vagon?

- Vagonul 2, locul 16.

- Aşteptaţi, vă rog!

Uşa se închide şi, rămas singur în micul hol, simt că încercarea mea este absurd de hazardată.

Ca şi alte şi alte acţiuni perseverente.

Nici n-a trecut timp pentru alte conexiuni că, un ghişeu, pe care nu-l observasem, se deschide şi mâna poliţistului îmi întinde ochelarii, ochelarii mei, în tocul învechit şi uzat.

- Aceştia sunt?

De uimire şi de bonomia din glas, abia reuşesc să pronunţ:

- Da, da, aceştia sunt!

Dar glasul mă invită să controlez conţinutul:

- Verificaţi dacă sunt acolo!

Scot ochelarii din toc şi, văzând că sunt intacţi, repet, cu bucuria nestăvilită a întâlnirii:

- Da, da!

Apoi, chiar în clipa când am vrut să ofer o recompensă, poliţistul, cu un zâmbet larg, cu ochi strălucitori, de erou din filme poliţiste, îmi oferă chiar acea posibilitate:

- Puteţi plăti o bere la Casa Armatei!

Iar eu, deja în replică rapidă, vreau să o ofer pe loc.

- Nu, nu, am glumit, să-i purtaţi sănătos!

- Mulţumesc, mulţumesc foarte mult!

Cât de uşor, fără nici o greutate corporală şi nici psihică, înaintez în sens invers.

Pe peronul gării.

Pe trotuarele Capitalei, pierzându-mă în mulţime.

Şi numai din cauza polţiştilor din Gara de Nord.

2010