#23 În şură

de V. Umbreanu

- Hai să mergem!

De câteva minute încerc să-l urnesc.

Gălăgia din berărie, tot aşa de densă ca şi fumul ţigărilor, ne izolează.

Cuvintele se izbesc de zidul opac.

Prietenul şi colegul de liceu, priveşte absent în halba aproape golită.

Cum stă aplecat, aproape dărâmat peste masă, arată cât suferă din cauza situaţiei în care a ajuns.

Nasul coroiat parcă e şi mai diform.

Privirea din ceaţă, caută năluci.

Degetele noduroase, lipite de toartă, seamănă cu labele unui vultur.

Mai ales ghearele.

Chelnerul cel gras pilotează printre mese cu halbele în evantai.

Îi fac semn pentru plată.

Strigătele nici nu se aud, în liniştea noastră interioară.

Cel din faţa mea, încâlcit în relaţia cu unguroaica.

Eu, cu gândul la geamantan.

Mă trezeşte chelnerul, cu bonul rupt şi trântit pe faţa de masă pătată.

Plătesc şi mă ridic.

Stau şi aştept.

Ochii obosiţi, mai mult de fum decât de băutură, mă ustură.

În timp ce îşi goleşte lichidul din halbă, mă strecor printre mese spre uşă.

Din urmă, mă opreşte chemarea:

- Hai să mai bem una!

- Nici vorbă, trebuie să-mi fac bagajul!

Strigătul meu, a mai potolit zarva din jur.

Capete înfierbântate mă ţintuiau în foc încrucişat.

Becurile prăfuite estompau lumina.

Afară, noaptea sfârşitului de vară, dădea o răcoare înviorătoare.

Cobor treptele şi mă opresc.

Apare şi prietenul meu, clătinându-se.

Ajung la poartă şi mă opresc din nou.

Sus, stelele clipind.

Jos, strada pustie.

În urmă, zumzetul stupului cu trântori.

Mă întorc.

Colegul apare de lângă zid, încheindu-şi pantalonii.

Ajungem la intersecţie.

Îl bat pe-un umăr cu palma, în semn de rămas bun.

Şi cuvintele, în loc de semnătură:

- Ne vedem peste două săptămâni!

Mă grăbesc spre casă.

Am o problemă, la început.

Cu echilibrul.

Apoi, totul reintră în normal.

Poarta de scânduri, şubrezită.

Casa bătrână, acoperită cu trestie şi paie, atât de familiară.

Vrăbiile, foşnind la streaşină.

Scârţâitul portiţei de la târnaţ.

Lumina din bucătărie.

Mama care mă aşteaptă.

Ceilalţi dorm.

- Iar ai întârziat, tocmai acum!

Asta, în loc de salut.

Mă simt prost.

Mă simt prost, pentru că are dreptate.

Toată ziua am fost plecat.

La club.

La meci.

La plimbare, pe corso.

La berărie.

Halal duminică!

- Mănâncă întâi, apoi facem bagajul!

Are dreptate.

Din nou.

Nu comentez şi mă supun.

Pe masă, mi s-a pregătit cina.

Tocană de pui.

Bunica, în patul din colţ, sforăie uşor.

Pe scaunul mătuşii, geamantanul aproape plin.

Haine de schimb.

Mâncare de drum.

Apă.

În timp ce mama spală vasele, caut un caiet şi cele de scris.

- E prea mare geamantanul!

Cuvintele sparg liniştea dar mama pune lucrurile la punct.

-Ştii bine că n-ai altceva!

Da, geamantanul este averea mea.

Singura.

Cu el am fost la toate admiterile.

Cu el îmi transport toate obiectele de student.

Doar la practica de teren folosesc raniţa veche a tatei.

Privesc geamantanul.

Deja scâlciat, cu învelitoarea gri spălăcită, mă simt ruşinat purtându-l.

Dar, vorba mamei, nu am altceva.

Suntem săraci.

Ne târâm de pe-o zi pe alta.

Tata, mort aproape de doi ani.

Banii de bursă, puţini.

Pentru a rezista, lucrez în toate vacanţele de vară, ca zilier, la I.C.A.R.

Dar acum, o excepţie.

Plec la mare.

Plec la Costineşti.

Am bilet gratuit, un fel de premiu.

O răsplată pentru activitatea mea, de responsabil cu presa, în facultate.

O cravată albastră şi un bilet la mare.

- Nu uita biletele!

- Le-am pus!

Aşa s-a terminat seara.

Dimineaţa, ceasul mă smulge din somnul neterminat.

Ceaşca, laptele şi pâinea, mă aşteaptă în bucătărie.

Mama, privindu-mă îngrijorată.

Ştiu că vor apare lacrimile.

Ne îmbrăţişăm şi-mi înşfac bagajul.

Cuvitele de rămas bun mă urmăresc în noapte.

- Ai grijă de tine!

- Să-mi scrii!

Poarta se închide în urma mea, cu sunetul ei jalnic.

Paşii mă duc, automat, în aventură.

În noua aventură.

Străduţele.

Câinii.

Stelele, pe cer.

Gara.

Trenul până la Cluj.

Personalul.

Apoi, acceleratul spre mare.

O zi senină.

Privesc pe geamul deschis.

Gările, tot altele.

Peisajul, mereu în schimbare.

Călătorii, cum urcă şi coboară.

Un drum fără sfârşit.

Dealuri şi râuri.

Apoi munţii, în zona Deda-Topliţa.

Aici, o nouă cunoştinţă, tot spre Costineşti.

Octavia.

Cuvinte.

Priviri.

Drumul s-a modificat.

Toate, parcă, se văd prin două perechi de ochi.

Oprim la Braşov.

Merg şi umplu sticlele cu apă de la cişmea.

Apoi, munţii cei înalţi.

Caraimanul.

De-o parte, Piatra Craiului.

Vibrez la atâta noutate.

La atâta farmec.

Dar, constat diferenţa.

Studenta de alături este reţinută.

Nu tresare la culorile naturii!

Nu dă libertate cuvintelor!

Se retrage în lectură.

O altă lume.

Aşa, rămân singur.

Singur, la fereastra vagonului.

Câmpie, cât vezi cu ochii.

Ploieşti- Urziceni- Feteşti.

Noaptea, deşi obosit, savurez Dunărea, pentru prima oară!

Oare cum aş pescui în aceste ape?

Trecem cu viteză redusă prin Podişul Dobrogei şi-mi revine nesaţul.

Aerul are alte miresme.

Flori galbene rămân în urma trenului.

Răsare soarele.

Apoi, în sfârşit, marea.

Întâi depărtată, în zona portului Constanţa.

Stuf şi bălţi.

Ierburi uscate, cu melci.

Localnicii, diferiţi şi ei.

Dintr-o dată, marea, uluitor de albastră!

Cu pescăruşi, valuri şi vapoare.

Plajele, cu mulţimile de trupuri, deja.

Ţipete estompate.

Spre dreapta, lacul Techirghiol.

Cu monştri negri, grupaţi pe sexe.

Absorb imaginile, ca o hârtie de turnesol lichidele.

Cobor şi sunt luat de valul studenţilor.

Biroul de cazare.

Repartizarea în cort.

Şi…

Şi, iată-mă pe plajă, în bătaia brizei, privind şi ascultând.

Trec minute lungi până mă mişc, până îndrăznesc să mă mişc.

Paşii mei pe nisip.

Calea, şerpuind printre cearceafuri şi trupuri.

Apoi, valurile, abia şopotind.

Chemând.

Chemând, ca şi sirenele.

Aşa a început visul.

Aşa s-a şi sfârşit.

Visul.

Iată-mă din nou în tren, în accelerat.

Privind marea.

Şi norii.

Şi bălţile.

Cu trestia şi tufişurile.

Cu ierburile pline de melci.

Cu dealurile şi câmpia întoarcerii.

Cu munţii şi gările, în sens invers.

Toate cu aceeaşi ochi, dar, totuşi, alţii.

Cu mai multă bogăţie.

Mai multă experienţă.

Mai multă încredere.

În forţele proprii.

Singura lipsă, Octavia.

Dispărută ca un meteorit.

Iată Clujul.

Cobor din accelerat şi aştept personalul.

Timpul nu mai există.

Răbdarea şi împlinirea mă fac să aştept în linişte.

Sunt acasă.

Răspund la întrebările celor de acasă: mama, bunica şi sora, studentă la Conservator.

Pe bufet, cele două ilustrate, trimise de la mare, ca martore ale aventurii, ca dovezi ale trăirilor.

Abia când m-am golit de impresii şi n-au fost alte întrebări, mama, rămasă cu mine în bucătărie, mi-a declarat, cu un tremur în glas:

- Prietenul tău, cu care ai băut atunci, s-a spânzurat!

Rămas fără replică şi, ca şi cum n-am lipsit două săptămâni, continuă, cu două detalii:

- În dimineaţa când ai plecat.

Aproape înecându-se de plâns, mai putu să continuie:

- În şură!

2008