#22 Musculiţa
de V. Umbreanu
Sunt în camera mamei.
Citesc de mai bine de o oră.
Dar, mediul nou, în care citesc, mă fură.
Sau nu pătrund în atmosfera cărţii.
Parcurg rânduri după rânduri fără folos.
Nu mă prinde.
Sau nu prind firul.
Firul lecturii.
Poate că e ziua de vină.
Dimineaţa a fost senin şi cald afară, aşa că m-am plimbat.
Singur.
M-am plimbat singur.
Fiind duminică, o fac din obişnuinţă.
Dar ce zic, obişnuinţă?
Nici vorbă!
Sau nu numai.
Sau e puţin zis.
Doar o mică parte a adevărului.
Pentru că mă plimb de plăcere.
Plăcere, începută cu mulţi ani înainte.
Mai precis, de la apariţia fiului meu, Alcor.
Întâi, cu căruciorul.
Un an, un an şi jumătate.
Apoi, în braţe dar şi pe jos.
Apoi, numai pe jos.
Dar, nu numai dumnica, ci şi în alte zile, cum eram liber, depindea de eliberarea din program.
Dar duminica era a plimbării.
A plimbării prin oraş, pe străzi.
Până când ne-am făcut un traseu.
Casă-gară-pasarelă-barieră-casă.
Duminica.
În alte zile, libere, în vacanţe, intram şi în librărie.
După cărţi.
Sau la chioşcurile cu ziare şi reviste.
După apariţia pe lume a Ofeliei, ne plimbam în trei.
După divorţ, am revenit la formula iniţială, în doi.
Amintirile.
Amintirile sunt piese în muzeu.
În muzeul vieţii, rămas în urmă.
Dar fiecare trăire, fiecare noutate, îl îmbogăţea.
Iată, stau cu cartea înainte şi, în loc să-i pătrund evenimentele, le rememorez pe ale mele.
De ce nu-l pot citi pe Mircea Cărtărescu?
M-am chinuit cu “Orbitorul”, m-am chinuit cu “Visul”, acum mă chinuiesc cu “Jurnalul”.
Poate nu deţin cheia pentru asemenea încăperi.
Iar şperacle nu folosesc din principiu.
Iată, sunt la pagina 277, unde scrie, negru pe alb, “îmi voi lua nes, şi, dacă o…” dar mă opresc, neputând continua.
Afară s-a înnorat dar nu plouă.
Privesc pe fereastră, printre ochiurile perdelei croşetate şi văd semenii îndreptându-se către casele lor.
Tocmai au ieşit din biserica ortodoxă.
Îi observ cum discută, adresându-se unii altora, gesticulând.
Strada, o scenă.
Actorii, marionete.
În camera mea, unde este televizorul, mama urmăreşte programul.
Sunt atent şi acolo.
Având aproape 80 de ani, bolnavă şi greoaie, o duc la televizor şi vin în camera ei să citesc.
Aud vocile din emisiuni.
Dacă bate cu bastonul în uşa dintre camere, merg să aflu cauza.
Fiul meu, acum stăpân pe soarta sa, este departe.
Şi vine tot mai rar pe acasă.
Revin la volum şi-l deschid, plasând semnul de carte pe recamier.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
O umbră minusculă îmi apare înainte, într-un zbor abia sesizabil.
Face câteva rotiri şi se aşează pe carte.
O musculiţă!
Fila albă, de deasupra primului rând, o primeşte ca pe un oaspete nemaivăzut.
Parcă-i o literă!
Parcă-i o literă din alt alfabet.
Iată, stă nemişcată un timp.
Pe partea îngustă a paginii.
Ca pe marginea unui canion.
Sau a unei prăpastii?
Sau a unui abis?
Apoi, îşi mişcă micile aripi.
În sus şi în jos.
În jos şi în sus.
Ca şi cum s-ar pregăti de zbor.
Dar nu zboară.
Apoi, îşi mişcă picioruşele.
Mai subţiri decât firul de aţă.
Parcă şi le încearcă.
Aici, pe pagină.
Ca pe un patinoar.
Iată, cartea lui Cărtărescu a prins viaţă!
Are un erou.
Care, brusc, o ia la fugă!
La fugă, pe pagină în jos, până la litere, peste ele, printre ele.
Nu fac nici o mişcare.
Abia respir.
Să nu sperii mica vietate.
Mica vietate extraterestră.
Ce caută?
La ce se gândeşte?
S-a oprit.
S-a oprit la mijlocul paginii şi-şi reia activitatea.
Mişcă aripioarele.
În sus şi în jos.
În jos şi în sus.
De câteva ori.
Apoi, picioruşele infinitezimale.
Poate are probleme.
Probleme de circulaţie.
Ca şi mama.
Mama, care are tensiune şi varice.
Dar musculiţa?
O privesc şi timpul s-a oprit.
S-a oprit, de când a intrat în scenă făptura.
Eroina.
Extraterestra.
Iat-o, pornind înapoi!
Urcă în viteză.
Urcă peste rânduri, printre litere.
Ce vie este cartea acum!
Cartea lui Cărtărescu.
Jurnalul.
Ajunsă sus, pe coama muntoasă a paginii, se opreşte.
Se opreşte, fără să mai mişte.
Nici din aripi.
Nici din lăbuţe.
Apoi, tot aşa de brusc, dispare.
Dispare, în văzduhul cosmic, precum un O.Z.N.
Privesc în jur fără s-o văd.
Recamierul.
Perdeaua.
Pereţii, cu vopseaua ştearsă.
Televizorul, în cealaltă cameră.
Pe stradă, nimeni.
Oftez şi vreau să reiau lectura.
Privesc rândurile, să caut unde am rămas.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Aici sunt.
Aici este Cărtărescu.
Ne întâlnim.
Ne întâlnim din nou, fără să ne cunoaştem.
Literele, cuvintele, fug din faţa privirii şi formează şiruri neinteligibile.
Zâna a dispărut odată cu beţişorul.
Cu beţişorul fermecat.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Nu înţeleg nimic.
Nu înţeleg limba, această limbă.
Chineză?
Arabă?
Ce scriere este aceasta?
Da, alta era scrierea de dinainte.
Scrierea vie.
Scrierea vie a musculiţei!
Aud televizorul.
Mama, activă, cel puţin cu privirea, nu dă semnale cu bastonul.
Fiul meu, departe.
Fiica mea, la fel.
Au trecut anii.
Oftez din nou.
Aici, în camera mamei, lângă fereastră, la lumină, la lumina venind din stânga.
Cobor cu privirea pe panta paginii.
Pe panta paginii din “Jurnal”.
Până la rândul rămas.
Rămas în suspensie.
Ca un pas încremenit, ridicat în aer, înainte de a atinge pământul.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Iată!
Iată musculiţa!
Ca o umbră.
Ca o umbră apărută din plină lumină.
Ca o farfurie zburătoare, apărută din spaţiu.
Cum face câteva rotiri, ca şi înainte.
Ca nişte rotiri de recunoaştere.
De recunoaştere a planetei.
A continentului.
A muntelui.
Se aşează.
Se aşează în acelaşi loc.
Uimitor!
Stau nemişcat.
Mi-e teamă să şi respir.
Să clatin cartea.
Mişcă din aripi.
Mişcă din membre.
Parcă-i un ritual.
Încep să-l înţeleg.
Apoi, aştept.
Aştept liniştit.
Pentru că ştiu.
Ştiu ce urmează.
Într-adevăr.
Iată.
Porneşte.
Porneşte în viteză.
Pe pagină.
Pe pagină, în jos.
Peste rânduri.
Printre cuvinte.
Mai jos.
Tot mai jos.
Până ajunge la graniţă.
Ajunge la graniţă, unde scrie mare, să se vadă.
Să se vadă şi să se înţeleagă.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Aici se opreşte.
Uimitor!
Nici un pas mai departe.
Mai jos.
Nemişcată, fără să-şi mişte paletele sau şenilele.
Citeşte?
Gândeşte?
Visează?
Atunci îmi vine ideea.
Ideea cu acţiunea, acţiunea mea.
Acţiunea mea viitoare.
Iată, încep s-o pun în aplicare.
Mâna dreaptă.
Mâna dreaptă începe să se mişte.
Abia perceptibil.
Să nu sperii vietatea.
Fiinţa.
Musculiţa.
Milimetru cu milimetru.
Secundă cu secundă.
Se apropie.
Se apropie de pagină.
Cu degetul.
Cu degetul arătător.
Cu degetul arătător înainte.
Ca o navă.
Ca o navă enormă.
Ca o navă uriaşă.
Care se apropie.
Se apropie mereu.
Milimetru cu milimetru.
Secundă cu secundă.
Nici nu respir.
Nici nu gândesc.
Doar aplic.
Doar aplic planul.
Programul.
Nava.
Nava care se apropie.
Se apropie de mijlocul paginii.
Unde stă şi aşteaptă.
Stă şi aşteaptă musculiţa.
Nemişcată.
Fără aripi.
Fără picioare.
Ca o umbră minusculă pe un ocean de lumină.
Nu se mai văd cuvintele.
Nu se mai vede cartea.
Cărtărescu.
Doar panta.
Panta abruptă de care se apropie degetul.
Degetul arătător.
De la mâna dreaptă.
Stop.
S-a oprit nava, aproape, foarte aproape.
Să vadă.
Să vadă pilotul reacţia.
Reacţia musculiţei.
Reacţia musculiţei extraterestre.
Nimic.
Nimic!
Parcă nu vede.
Parcă nu o vede!
Şi atunci, din nou.
Din nou porneşte.
Din nou porneşte nava.
Degetul.
Micron şi micron.
Microsecundă şi microsecundă.
Gata.
S-a oprit!
S-a oprit chiar în apropiere.
Oare nu am atins-o?
Aştept încordat.
Aştept încordat, să văd ce se întâmplă.
Trec secunde de studiu.
Trec secunde de analiză.
A fi sau a nu fi?
Iată, mecanismul de răspuns!
Maşinăria se pune în mişcare.
Lăbuţele, ca nişte antene, palpează aerul, ajungând la peretele navei.
Perete al navei deloc lucios şi neted.
Ba din contra.
Aspru şi mătăhălos, oprit în imediata apropiere.
Iată, cum se prinde, cum se caţără.
Cum se caţără şi cum înaintează, fără nici o oprelişte, fără nici o teamă.
Şi ideea odată pusă în practică, îşi urmează continuarea.
Nava, îmbarcând navigatorul, se ridică, se ridică lin până la nivelul ochilor telescopici, unde se opreşte.
Se opreşte şi putem să ne privim.
Să ne privim şi să ne studiem.
Două fiinţe din două lumi.
Faţă în faţă.
Faţă în faţă, schimbând mesaje!
Uimitor!
Musculiţa nici nu se mişcă.
Cum nu mă mişc nici eu.
Cartea, rămasă pe genunchi, ţinută de mâna stângă, şi-a pierdut interesul.
Dar când l-a avut?
Acum, reprezentanţii a două lumi, fac primul schimb, autentic, de mesaje.
Mesaje pe cale telepatică.
Şi se înţeleg.
Aşa trec secundele şi se adună în minute.
Scrisorile de acreditare odată schimbate, ambasadorul lumii cosmice face primele mişcări.
Cu aripioarele, în sus şi în jos.
Apoi, cu picioruşele.
În acest moment, ideea, ideea iniţială, îşi continuă programarea.
Programarea spontană.
Ca o inspiraţie.
Încet, încet.
Întâi încet, mâna cu degetul se îndepărtează treptat de telescoape.
Cu musculiţa.
Care nu se sperie.
Care nu-şi ia zborul.
Dar, se deplasează.
Se deplasează pe deget.
Într-o parte şi alta.
Ca pentru o cunoaştere.
Ca pentru o evaluare.
A unei plimbări.
A unei excursii.
Protocolare.
Ideea.
Ideea năstruşnică.
Braţul se mişcă.
În sus şi-n jos.
În jos şi-n sus.
Fără ca.
Fără ca musculiţa să se sperie.
Să-şi ia zborul.
Uimitor!
Iată, rotesc braţul.
Rotesc braţul, într-o parte şi-n alta.
Mărind.
Mărind viteza!
Şi musculiţa.
Musculiţa este tot acolo!
Timpul oprit o porneşte din nou.
Odată cu ideea.
Odată cu nava.
Odată cu braţul.
Odată cu braţele.
Mâna stângă porneşte.
Porneşte şi ridică volumul.
Jurnalul.
Jurnalul lui Cărtărescu.
În timp ce mâna dreaptă.
În timp ce mâna dreaptă, cu musculiţa, se apropie de ea.
Se apropie de carte.
Cu degetul.
Cu degetul arătător.
Pe care se plimbă.
Pe care se plimbă musculiţa.
Am obosit.
Am obosit de efort.
Ce zic?
Am obosit de încordare.
De schimbul de mesaje.
Dar acum.
Dar acum se apropie de carte.
Se apropie de pagină.
De mijlocul paginii.
Degetul.
Degetul arătător.
Cu musculiţa.
Iată-l.
Iată-l atingând pagina.
Acolo.
Acolo unde scrie.
Scrie negru pe alb.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Gata.
S-a făcut contactul.
Şi aştept.
Aştept să văd.
Aştept să văd ce se petrece.
Musculiţa.
Musculiţa, s-a oprit.
S-a oprit şi-şi mişcă.
Îşi mişcă aripioarele în sus şi-n jos, în jos şi-n sus.
Apoi, picioruşele.
Într-o parte şi-n alta.
Trec secunde.
Mai trec secunde până când.
Până când musculiţa, încet, încet, se apropie.
Se apropie de pagină.
De pagina 277 a cărţii.
A jurnalului lui Mircea Cărtărescu.
Cu scrisul negru pe alb.
La care nu am cheie.
Şi trece.
Trece pe pagină!
Trece pe pagină, de pe deget.
De pe navă.
Trece înapoi, chiar la propoziţia în suspensie.
Şi urcă.
Urcă în viteză peste rânduri, peste cuvinte.
Pendulând în zig-zag.
Dar ajungând din nou.
Ajungând din nou sus.
Acolo sus.
Pe coama muntelui.
Pe coama îngustă a muntelui.
De unde începe cerul.
O văd.
O văd cum îşi mişcă.
Cum îşi mişcă aripile.
În sus şi-n jos, în jos şi-n sus.
Apoi, lăbuţele.
Apoi lăbuţele, într-o parte şi în alta.
Îmi întorc privirea.
Îmi întorc privirea spre fereastră şi privesc prin perdea.
Prin ochiurile croşetate ale perdelei.
Pe stradă, nimeni.
Doar amintirile se plimbă.
În trecut.
În trecut şi în prezent.
În timp şi în afara lui.
Mă trezesc.
Parcă mă trezesc.
Şi privesc.
Şi privesc degetul.
Privesc degetul gol.
Apoi, cobor cu privirea pe carte.
La pagina 277.
Jurnalul.
Jurnalul lui Cărtărescu.
Până la rândul cu pricina.
“Cum e posibil să-l întâlnesc de două ori…”
Ochii fug peste cuvinte.
Fug peste cuvinte şi peste rânduri.
Ca o musculiţă.
Până unde, mai jos, se desluşesc din context, ca dintr-un abţibild, “…dar cu puţină dragoste…”
Nu pot.
Nu pot citi mai departe.
Nu pot citi mai departe din cauza camerei.
Sau a televizorului.
Sau a amintirilor.
Sau a musculiţei?
Mama, tocmai bate cu bastonul în uşa despărţitoare.
2009